Există o meserie în România care nu apare în niciun COR, dar care rulează, an de an, zeci și sute de milioane de lei din bani publici: aceea de a scrie un studiu, o „analiză de impact” sau un „model financiar” pe care nimeni nu-l va citi vreodată pînă la capăt, dar pentru care statul plătește ca și cum ar cumpăra o rețetă a pietrei filosofale. Se cheamă consultanță. Și, spre deosebire de alte forme de risipă bugetară, asta nu are nevoie de valize cu bani sau de întîlniri în parcări – se face perfect legal, cu contract, cu SEAP, cu ștampilă. Și, după ultimele dezvăluiri ale presei, filiera nu se întrerupe nici măcar în vremuri de criză financiară feroce.

Sute de mii de euro pentru ONG-uri nou-născute

Fenomenul nu e nou, dar în ultimii ani a ieșit din zona de bîrfă administrativă și a ajuns exact acolo unde trebuia să ajungă: în rapoartele Curții de Conturi, în anchetele presei și, tot mai des, pe buzele oamenilor care se întreabă de ce salariul minim stagnează în timp ce un ONG fără CV relevant încasează sute de mii de euro pentru un „studiu despre societatea civilă”, ca să luăm doar cel mai recent scandal.

Un exemplu banal al modului în care se umflă artificial prețurile vine din Ministerul Energiei, pe cînd era condus de Sebastian Burduja. Un raport al Curții de Conturi arăta că ministerul a estimat valoarea unor contracte de consultanță „prin analogie” – adică luînd la întîmplare trei sume din alte proceduri SEAP, complet diferite ca obiect, firmă și beneficiar, și făcînd pur și simplu o medie aritmetică. Așa a ieșit, de pildă, o sumă mare pentru o analiză privind finanțarea Complexului Energetic Valea Jiului – calculată nu pe baza unui preț real de piață, ci pe baza a trei cifre alese cu lopata din alte contracte. Rezultatul: o piață fictivă, în care doar firmele agreate de minister știau exact ce cifră să bifeze în ofertă, pentru că nimeni altcineva nu avea acces la logica din spatele ei.Nu e o excepție. E, de fapt, rețeta.

Cînd ministrul e și beneficiar, și arbitru

La Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, condus de Dragoș Pîslaru, lucrurile capătă o tentă și mai stînjenitoare. MIPE a atribuit contracte de consultanță în valoare de milioane de lei unei companii legate direct de trecutul profesional al ministrului – cel mai recent, un contract de 2,93 milioane de lei pe 48 de luni, semnat pe 19 iunie 2026, cîștigat de o asociere din care face parte Civitta Strategy & Consulting, firmă cunoscută în trecut sub numele Gea Strategy & Consulting, entitate pe care chiar Pîslaru a fondat-o și administrat-o cîndva. Nu spunem că e ilegal. Spunem doar că, atunci cînd omul care semnează caietul de sarcini și firma care cîștigă licitația au un istoric comun, cetățeanul are tot dreptul să se întrebe cine pe cine servește aici.

Consultanța care se plătește în dolari, nu în lei

Dincolo de ministere, chiar Administrația Prezidențială a intrat recent în acest joc, dar la o cu totul altă scară. Cotroceni a încheiat un contract de consultanță strategică pentru relațiile cu Guvernul și Congresul SUA, în valoare de 565.000 de dolari pe lună, cu firma americană de lobby Eversheds Sutherland – firmă ai cărei clienți politici includ, printre alții, foști donatori ai campaniilor democrate americane, dar și nume apropiate de cercurile MAGA. Justificarea oficială vorbește despre „obiective de importanță strategică”: capacitate de apărare, atragerea de investiții, integrare euro-atlantică. Traducere: statul român plătește lunar, în valută forte, pentru ca cineva din Washington să-i deschidă ușile pe care diplomația clasică ar trebui, în teorie, să le poată deschide singură.

PNRR – bucla perfectă: consultantul scrie planul, apoi e plătit să-l implementeze

Poate cel mai elegant mecanism de captare a banilor publici e cel construit în jurul PNRR. Planul a fost scris, în bună parte, cu o consultanță de la Banca Mondială, factura fiind decontată tot din fonduri europene – doar pentru consultanța BM pe zona de reziliență, ministerul estimase costuri totale de 240 de milioane de euro. Nu au fost singurii la masă: Banca Europeană de Investiții, BERD, dar și nume mari precum Roland Berger, Capgemini, EY sau PwC au participat la construcția documentului care, ulterior, avea să fie implementat – surpriză – tot cu ajutorul unor firme de consultanță, uneori aceleași care au scris planul. Schema a ajuns deja pe radarul Parchetului European, tocmai pentru că miroase a conflict de interese instituționalizat: cine scrie regulile jocului nu ar trebui să fie și cel care le joacă în avantaj propriu.

La nivel local, poveste identică, doar mai puțin rafinată: pînă în septembrie 2022, zeci de primării împărțiseră 87 de milioane de lei către cîteva firme de consultanță și case de avocatură care promiteau acces la fonduri PNRR – printre beneficiari regăsindu-se foști șefi de cabinet ai unor politicieni sau chiar persoane trimise în judecată pentru luare de mită. Fondurile europene, gîndite să repare o țară, ajung să hrănească exact rețelele care au ținut-o pe loc.

Oglinda franceză: Macron, McKinsey și școala pe care a demontat-o

Ca să înțelegem că nu suntem singurii, merită privit exemplul francez. Guvernul lui Macron a plătit McKinsey 2,4 miliarde de euro în onorarii de consultanță din 2018 încoace, din care peste un miliard doar în 2021 – sume care au dus la anchete penale, percheziții la sediul partidului prezidențial Renaissance și la biroul parizian al McKinsey, plus suspiciuni de evaziune fiscală și favoritism în alocarea contractelor chiar în plină campanie electorală.

Coincidență sau nu, tot Macron a fost cel care, în aprilie 2021, a anunțat desființarea ENA – școala care, timp de șapte decenii, a format elita administrativă a Franței – înlocuind-o cu un institut nou, cu promisiunea unei recrutări mai democratice. Nu există o legătură cauzală dovedită între cele două decizii. Dar simbolic, imaginea rămîne greu de șters: statul își demontează propria fabrică de expertiză internă, în timp ce plătește sume astronomice unor firme private pentru exact acel tip de expertiză pe care ar fi putut, cîndva, s-o producă singur.

Concluzia care nu se scrie în niciun raport oficial

Dincolo de fiecare caz în parte – Burduja cu analogiile lui, Pîslaru cu firma lui de suflet, Cotroceniul cu lobby-ul american, primăriile cu avocații de PNRR – tiparul e mereu același: banii publici curg către entități care fie au o legătură politică vizibilă, fie poartă un brand occidental suficient de sonor cît să nu mai pună nimeni întrebări. Nu e neapărat corupție în sensul clasic, cu plicul sub masă. E ceva mai subtil și, poate, mai periculos: un sistem în care statul plătește scump nu nevoia de expertiză, ci pentru liniștea de a arăta bine – fie în fața electoratului local, care vede o firmă cu nume mare pe contract, fie în fața Occidentului, care vede România cheltuind pe branduri respectabile în loc să-și construiască propria capacitate instituțională. Într-un fel sau altul, concluzia e aceeași: statul plătește ca să pară capabil, în loc să investească în a fi capabil. (Bogdan Tiberiu Iacob)