Așa-zisul „Bloc democratic” este un exemplu cât se poate de concludent. Oare de ce negociază social-democrații cu liberalii crearea unei coaliții la alegeri, care teoretic ar putea să-i readucă la putere? E doar de dragul puterii? E doar din dorința de a continua administrarea României în maniera în care ea se desfășoară acum? Sau motivul real și decisiv e altul?
Aparent, această intenție de a crea un „Bloc democratic” este fără noimă. În acest moment, conform cercetărilor de piață plătite de diverse partide sau televiziuni arondate unor partide – nu și de AUR – indică un scor al PSD dublu decât cel al PNL. Dacă ar fi să se încropească până la alegeri o coaliție și dacă este luat în calcul scorul de azi, atunci pentru PNL trebuie prevăzute cel mult o jumătate dintre viitoarele poziții. De europarlamentari, de primari, consilieri și președinți de consilii județene, de deputați și senatori. Și, fără doar și poate, candidatul comun la președinție ar trebui să fie desemnat de PSD. Întrucât PNL este în cădere liberă – acesta este trendul real – ar trebui să fie foarte mulțumiți dacă ies din negocieri cu unu pe doi. O problemă cel puțin ciudată, de fapt insurmontabilă, o reprezintă europarlamentarele. PSD face parte din familia socialiștilor, iar PNL din cea a conservatorilor. Cum vor putea fi concepute listele și cum va putea fi calculată susținerea candidaților de către, să-i spunem, electoratul comun?
Atâta doar că alegerile sunt peste un an și ceva. Să zicem că cele două partide se înțeleg acum. Și bat palma, semnând un protocol de alianță. Dar dacă, până la data alegerilor, electoratul ambelor formațiuni se reduce dramatic? Nici astăzi cele două partide – repet, conform cercetărilor de piață, căci alte criterii nu avem – nu pot face 50%. Decât scremându-se. Iar cu 50% nu și-ar putea promova legile organice. Și cu atât mai puțin nu vor putea moderniza Constituția.
Această situație obiectivă mă conduce către o primă concluzie. Care se va vedea că nu o exclude pe următoarea. Această primă concluzie este că, negociind o înțelegere, Marcel Ciolacu înceracă să se asigure că pe perioada mandatului său nu va fi lovit din interior. Adică de liberali. Că liberalii vor sta cuminți în banca lor. Iar Klaus Iohannis și generalul cu patru stele Nicolae Ciucă se vor da literamente peste cap pentru a anihila adversarii acestei alianțe din PNL. Marcel Ciolacu, și-l înțeleg de ce, umblă cu limba scoasă după un mandat lipsit de seisme. Aceasta este însă numai prima concluzie.
Cea de-a doua concluzie, mai importantă, este un efort probabil fără prea mari sorți de izbândă, un efort disperat, pe care cele două partide îl fac pentru a-și acoperi urmele. În definitiv, în mod direct sau indirect, ambele partide au contribuit, prin împrumuturi iresponsabile și neexplicate cetățenilor, la crearea unei uriașe găuri în buget, care tot crește și nu dă semne că se diminuează. Un alt partid venit la putere, care nu a fost implicat în fel de fel de combinații necurate, nu ar avea niciun motiv să ascundă adevărul. Dar aceasta este doar o premisă. Celelalte premise ale fricii atavice de AUR, care, cum spuneam, naște monștri, se referă la jaful organizat din interior, dincolo de jaful extern, de către fel de fel de personaje dubioase, mii de personaje înșurubate la cașcavalul economiei naționale de cele două partide. Ei bine, toate aceste operații de devalizare din interior a țării ar putea ieși la iveală. Și poate, cine știe, pentru prima dată procurorii și judecătorii, mă refer la cei cinstiți, nu și la cei cumpărați, vor observa că există o voință politică consistentă de a face dreptate, de a scoate adevărul la lumină, de a-i ancheta și condamna pe cei vinovați. Pentru cele două partide aflate în prezent la putere, o asemenea perspectivă este un coșmar. Iar coșmarul numit frica de AUR naște monștri. Cel mai recent monstru este așa-numitul „Bloc democratic”. Care, atenție, chiar și dacă nu va duce la niciun rezultat, are totuși rolul de a întârzia deznodământul.