Și da și nu! Scandalul din interiorul PNL nu este un simplu foc de paie, care scoate mai mult fum, având efecte minime asupra coloanei vertebrale a formaţiunii politice. Până la un punct, dorința unor liberali de a-i elimina din funcţiile de comandă pe partenerii lor, proveniți din ceea ce a fost cândva PDL, îşi poate avea o motivare. Dincolo însă de acest punct, situația este mult exagerată, atât în interiorul partidului, cât și în exterior, de către adversarii acestuia din alte partide politice ori disimulați în presă. Obiectivul fiind acela de a amplifica discordia, diminuând puterea de foc a PNL.
Este adevărat că la putere, fiind sub coordonarea lui Traian Băsescu timp de patru ani – fostul președinte afirmă că au fost doar trei ani și jumătate – mai mulți fruntași PDL au tăiat și au spânzurat. Provocând răni deschise cetățenilor României, dureri și, evident, resentimente. Și, este la fel de adevărat că toți fruntașii din acel moment, din acea perioadă a tăierii salariilor și a tentativei de tăiere a pensiilor, se regăsesc acum tot în primele rânduri ale marelui Partid Naţional Liberal. Ceea ce le aduce liberalilor, în mod vădit, un deficit de imagine în raport cu populația, în sensul larg al cuvântului și, în special, cu proprii alegători și, de asemenea, în planul vieții interne de partid le creează serioase dificultăți de comunicare cu unii care și astăzi sunt percepuți drept ceilalți.
Schițate astfel, argumentele de mai sus par suficiente pentru a-i determina pe unii dintre foștii PDL-iști să facă, cel puțin pentru moment, cuvenitul pas înapoi. De altfel, intră în tradiția liberală, de aproape un secol şi jumătate, pe care tocmai l-au omagiat, ca atunci când pierzi guvernarea, ca atunci când pierzi niște alegeri să te retragi din posturile de conducere. Acest fenomen nu s-a produs printre foștii PDL-iști. Din acest motiv, în conducerea partidului rezultat în urma fuzionării se găsesc, laolaltă, atât învingători, cât și învinși. Mă refer, firește, la alegerile parlamentare care, în definitiv, stabilesc poziția partidului în ierarhia politică. Și nu la cele prezidențiale. În acest context, este cât se poate de natural ca învingătorii să încerce să îi împingă, mai la margine, pe învinși. În sens contrar, acționează însă și alte forțe. Una este cea generată de nevoia de unitate. O triere prea brutală a liberalilor proveniți din fostul PDL ar putea afecta coeziunea și prin aceasta, forța partidului. În fine, un factor unificator este președintele Klaus Iohannis, a cărui victorie este, în definitiv, datorată și unora și altora. Chiar dacă fiecare parte pretinde că această victorie poate fi asumată în porții diferite.
Astăzi, un grup de liberali din PNL-ul tradițional încearcă să construiască o platformă în jurul lui Teodor Atanasiu, care este unul dintre liderii indiscutabili ai liberalilor, o platformă care să aibă tocmai scopul de a accelera procesul de primenire, la nivelul conducerii partidului, prin marginalizarea liderilor proveniți din fostul PDL și cu un mare deficit de imagine.
Până unde va putea fi împinsă această mișcare? Cât de necesară și cât de nenecesară este ea? Cât este ea de oportună și cât este de inoportună?
Pentru a încerca să răspundem corect la aceste întrebări, trebuie să ne uităm mai profund, atât la semnificația, în sine, a fuziunii, cât și la rolul pe care îl pot juca chiar liderii incriminați ai fostului PDL. Iar ideea de bază ar trebui să fie aceea că PNL nu este o alianță de partide. Ci, pur și simplu, un partid. Marele reprezentant al dreptei politice din România. Iar un partid are datoria să facă ordine, nu numai în afară, ci și înăuntru. Al doilea reper care ar trebui avut în vedere este că, în mod normal și în spirit cu adevărat liberal, este, nu ca liberalii tradiționali să le facă vânt, spre zone periferice, liderilor cu deficit de imagine din PDL, ci ca inițiativa să fie luată chiar de aceștia. Ar fi, dacă ar fi, un splendid exemplu de tărie, de forță și de exigență de tip liberal. (Sorin Rosca Stanescu)