Sunt zile în care Sorin Grindeanu pare că nu mai apucă să respire între două declarații. Ba la Parlament, ba în platouri, ba pe surse, ba oficial – liderul PSD a ținut ritmul unei conferințe de presă permanente în ultimele zile, cu ieșiri tot mai dese și tot mai ascuțite. Cine urmărește tiparul observă ceva: omul nu mai vorbește ca un politician care gestionează o criză. Vorbește ca un politician care simte că se apropie ceva mult mai rău decît criza de acum, și încearcă din timp să-și pregătească alibiul. Ultima trăsnaie: o comisie de criză în Parlament care să funcționeze ca un soi de guvern paralel. Churchill a vorbit despre perioada dinaintea celui de al doilea război mondial ca despre ”furtuna care se apropie”. Cam la fel și liderul PSD, chiar dacă nu vine războiul, ci o mare criză economică.

Contextul, pe scurt, pentru cine a pierdut filmul: de cînd guvernul Bolojan a picat prin moțiune de cenzură, România se învîrte în gol – consultări eșuate, propuneri de premier respinse, un executiv interimar fără puteri depline. E genul de vid pe care, în mod normal, cineva trebuie să-l umple. Iar Grindeanu a ales să-l umple cu declarații fierbinți.

Toți sunt vinovați, mai puțin PSD

Discursul lui de azi, de la Parlament, e un studiu de caz despre cum arunci vina în toate direcțiile fără să-ți asumi vreuna. Deschide cu o frază care sună a principiu sacru: „prioritatea numărul 1 a României este situația economică. Punct.”
Vai, ce plagiat grosolan după campania lui Bill Clinton din 1992, ”It’s the economy, stupid”,
”Economia e buba, proștilor!”, în traducere liberă.

Apoi transmite ”de aici din Parlament un avertisment serios tuturor partidelor” – deci nu vine cu o soluție, vine cu o mustrare colectivă, ca un diriginte care intră în clasă și spune „voi toți sunteți de vină”, uitînd să menționeze că el e chiar acolo, în rîndul 4, banca de la geam, de multă vreme.

Lista lui de nemulțumiri e lungă și bine țintită. Lovește PNL exact unde doare cel mai tare: blochează trecerea autorizațiilor de construire la Primăria Generală, motivînd că actualul primar general „este anchetat de DNA tocmai pentru că ar fi luat șpagă ca să dea autorizație”. Nu e o acuzație inventată – Ciprian Ciucu chiar e cercetat de DNA, plasat sub control judiciar. Numai că Ciucu nu e un nume oarecare din PNL, e omul de casă al lui Bolojan.

Pe USR îi lovește la fel de precis, doar că țintele au alte nume: Dominic Fritz și Clotilde Armand, ambii cu probleme constatate de ANI. Grindeanu a spus-o, în alte ieșiri din ultima săptămînă, fără menajamente: nu va vota o lege ANI care să-i scape „de probleme legale pe cei care sunt condamnați definitiv de ÎCCJ, gen Fritz și Armand”. USR a răspuns că legea nu are efect retroactiv și că miza reală sunt cei 771 de milioane de euro din PNRR care atîrnă de acest jalon – deci, cu alte cuvinte, că Grindeanu inventează o problemă ca să aibă o scuză elegantă pentru un refuz care are alte motive.

Observația care contează aici e alta: în tot acest tir, PSD iese din cadru complet nevătămat. Fiecare partid are un dosar, o vină, o rușine pe care Grindeanu o scoate la vedere. PSD n-are, în varianta lui, decît „poziții clare” și „condiții rezonabile”. E genul de simetrie care nu există niciodată în realitate, dar care sună foarte bine la microfon.

Comisia de criză – soluția care nu rezolvă nimic, dar rezolvă totul pentru PSD

Aici ajungem la partea cea mai interesantă a discursului, care merită desfăcută firicel cu firicel, pentru că sub formularea tehnocratică se ascunde, de fapt, o mișcare, să recunoaștem, ingenioasă de auto-protecție politică.

Ideea sună așa, în cuvintele lui: „propun să înființăm, dacă vreți, o comisie de criză la nivelul Parlamentului, care să elaboreze amendamentele necesare pentru deblocarea României”, structură care ar urma să funcționeze „pînă la instalarea unui guvern funcțional, cu puteri depline”.

Sună a plan Marshall în miniatură, nu-i așa? A Coaliție de Voință pentru Ucraina. A Consiliul Păcii lui Trump. Un for înțelept, deasupra micilor răfuieli de partid, care vine să salveze țara cît timp politicienii se ceartă pe scaune. Numai că, dacă îl scoți din ambalajul poleit și îl pui pe masă, propunerea nu rezistă la prima întrebare serioasă: cine ar avea, de fapt, puterea să facă lucrurile pe care Grindeanu le enumeră ca fiind blocate? Spitale de copii cu posturi neocupate, prețuri la carburanți, un atac cibernetic la ANCPI care a paralizat piața imobiliară – astea nu sunt probleme care se rezolvă printr-un amendament la o lege. Sunt probleme de administrație, de execuție, de guvern. Un for parlamentar, oricît de bine intenționat, nu poate angaja personal medical, nu poate reporni un sistem informatic spart de hackeri și nu poate stabili prețul motorinei printr-un vot în plen. Poate, cel mult, să scrie legi – lucru pe care Parlamentul îl poate face oricum, fără nicio comisie nouă, prin mecanismele existente.

Deci ce rezolvă, de fapt, comisia de criză? Nu criza țării. Rezolvă o problemă mult mai specifică a PSD: aceea de a avea influență reală asupra deciziilor mari fără să plătească niciun preț politic pentru ele. Gîndiți-vă ca la un restaurant unde vrei să alegi meniul, să dai indicații la bucătărie, dar refuzi cu încăpățînare să apari pe nota de plată. PSD a spus-o negru pe alb, cu cîteva zile înainte de acest discurs, prin gura aceluiași Grindeanu: „PSD nu are majoritate de 233 de voturi în Parlament. Nu vom vota un guvern din care nu facem parte”. Deci partidul nu intră la guvernare. Dar, prin comisia de criză, ar vrea să scrie, practic, temele guvernului – fără să semneze niciun act, fără să răspundă pentru nicio consecință, fără să fie prezent atunci cînd se face bilanțul.

E o construcție care le dă social-democraților tot ce își doresc: capital de imagine („noi am venit cu soluția, noi am vrut să salvăm România”), influență legislativă directă asupra unor legi cu miză de miliarde de euro, și în același timp imunitate completă la eșecurile care vor urma inevitabil unei ierni economice grele – pentru că, oficial, ei nu guvernează, deci nu sunt de vină. E un fel de a mînca prăjitura, dar a rămîne și cu ea întreagă în farfurie.

Mai e un detaliu fin, aproape de manual: invitația „către toate grupurile parlamentare” transformă orice refuz de participare într-un gest gata făcut pentru propagandă. Dacă celelalte partide acceptă, PSD devine coordonatorul crizei. Dacă refuză, PSD devine victima nedreptății, cel care „a întins mîna, dar ceilalți au sabotat soluția”. Odată ce ai declarat că vorbești de pe poziția interesului național, orice obiecție la ce urmează devine, prin construcție, „politicianism”. E o tehnica retorică abilă pe care am mai văzut-o la Călin Georgescu, deși cu miză și registru complet diferite – anunți cadrul valoric înainte de conținut, ca să imunizezi conținutul la critică. Nu există variantă în care Grindeanu iese pierzător din acest joc – indiferent ce se întîmplă mai departe cu propunerea, funcția ei politică se îndeplinește chiar în clipa în care e rostită.

De ce se agită atît de tare – și de ce nu se agită și ceilalți

Și aici ajungem, cred, la firul roșu al întregii povești. Un lucru sare în ochi dacă privești ultimele zile în ansamblu, nu declarație cu declarație: Grindeanu vorbește mult, vorbește tare, vorbește aproape zilnic despre pericolul iminent – dar, interesant, restul conducerii PSD tace. Marele detaliu care sare în ochi în toată această agitație este tăcerea din spatele lui. Nu vezi alți lideri social-democrați ieșind să dubleze mesajul, să confirme diagnosticul apocaliptic despre „România neguvernată”, să se alăture cu aceeași urgență teatrală. Grindeanu duce singur această cruce, ceea ce, în politică, spune de multe ori la fel de mult ca discursul în sine.

Niciun alt greu din PSD nu a ieșit să-i țină isonul. Baronii locali tac, ceilalți lideri marcanți își văd de treabă prin județe, iar Grindeanu trage singur semnale de alarmă pe la toate televiziunile. Această izolare vizibilă arată un singur lucru: în interiorul partidului se știe prea bine ce furtună financiară și socială vine peste România după căderea guvernului Bolojan, pe care Grindeanu, conform unor surse nenumărate, a orchestrat-o fără să se consulte prea mult cu partidul și fără să aibă un plan clar a ce va urma după. Așa că partidul se răzbună și-l lasă într-o carieră solo.

Per ansamblu, explicația cea mai simplă e adesea și cea corectă: Grindeanu simte că vine ceva greu peste economia românească în lunile următoare, un foarte probabil tsunami pe fondul unei crize de guvernare care nu dă semne că se rezolvă curînd. Și, în loc să aștepte pasiv impactul, iese acum, din timp, cu un val de declarații care fac două lucruri deodată: îl transformă în singura voce responsabilă din peisaj și pun distanță vizibilă între PSD și instituțiile care vor fi ținute răspunzătoare atunci cînd șocul chiar va lovi.

Cu alte cuvinte, agitația lui Grindeanu nu e semnul unui om care rezolvă criza. E semnul unui om care se pregătește de furtună și vrea să fie deja blindat, cu umbrela deschisă și cît mai la adăpost. Comisia de criză nu e o soluție de guvernare. E o poliță de asigurare politică pentru un partid care vrea puterea de decizie fără riscul deciziei. Agitația tot mai mare a lui Sorin Grindeanu nu e altceva decît o încercare disperată de spălare pe mîini. Presimțind că nota de plată pentru haosul actual va fi uriașă și va fi decontată scump de politicieni, el caută de pe acum ușa de urgență. Vrea să poată spune peste o lună, cînd prețurile vor fi scăpate de sub control: „Eu vă spunem! Eu am vrut comisie de criză, dar ei n-au vrut!”.
O strategie veche de cînd lumea: aprinzi chibritul, dai foc la casă, iar apoi strigi primul „Săriți, că arde!” în speranța că lumea te va confunda cu pompierul și scapi. (Bogdan Tiberiu Iacob)

foto: AI