La jumătatea unei zile cu record de congrese se transmite public mesajul nașterii marelui partid de dreapta, din contopirea PNL, PDL si Forța Civică. În fapt, însă, sunt toate șansele să fi asistat la cea mai mare cacealma politică de după revoluție, nașterea unei construcții fără legătură cu obiectivele pompos anunțate și care nu e clar dacă va dăinui măcar pînă la prezidențiale, cel puțin forma actuală.

În România, viața a demonstrat că alianțele nu supraviețuiesc nici măcar victoriilor – vezi cazul USL – darmite înfrîngerilor. Noul mare partid va demara fuziunea efectivă în 2017, după nu unul, ci trei examene majore: alegerile prezidențiale 2014, locale și parlamentare 2016. Oricare dintre aceste hopuri poate pune capăt procesului în sine; a crede că se vor depăși toate trei e naivitate sadea.

E vorba de o fuziune nu între două partide relativ indiferente unul față de altul, ci, din nefericire, între doi dintre cei mai mari dușmani politici post-decembriști.
Relația PNL – PD a fost cu scîntei încă din vremea defunctei CDR, a continuat cu răceala în perioada 2000-2003, după care forțe externe partidelor în cauză au forțat nașterea Alianței DA, a urmat un mucles de un an și mai bine, mai degrabă decît o autentică armonie, pentru a reizbucni dihonia imediat după victoria în alegerile din 2004, cînd pediștilor, cu Băsescu în frunte, s-au trezit că vor anticipate pentru a pune șaua pe liberali. A fost, mai apoi, escaladarea conflictului, ruperea unei hălci liberale de către PD, devenit PDL, și aruncarea peste bordul guvernării a democraților de către Tăriceanu. În ultimii ani, PNL a criticat violent guvernarea Boc-Băsescu, mergînd pînă la apropierea de PSD, opusul său de pe eșichierul politic.
Și, deodată, poc: dușmanii de odinioară se iau în brațe peste noapte și vor contopire. Ce a fost rău devine brusc bun, ce a fost mizer devine minunat, ce a fost corupt devine virtuos.
Sigur că pe scena politică e benefic un mare partid de dreapta; dar chiar în orice condiții?
După cum a relatat presa, negocierile PNL-PDL premergătoare congresului de azi nu au atins nici măcar un punct major, limitîndu-se la chestiuni de fațadă: sediu, imn, nume etc.

Plus cea mai halucinantă formulă de conducere din istorie, cu vreo sută de vicepreședinți.

Plus seniorul Mircea Ionescu Quintus în prim planul noului partid, al cărui membru nu poate fi, conform noului statut, care interzice accesul turnătorilor la Securitate.
Minus ultimii patru președinți ai celor două partide, o absență la congresele de azi care ridică serioase probleme de imagine.

O alianță nefirească, apărută după alegerile parlamentare, în condițiile unui blocaj guvernamental are, cel puțin, o scuză: o țară trebuie cîrmuită, repetarea alegerilor nu e o soluție.
Acum, însă, nici măcar această explicație nu stă în picioare: nu garantează nimeni că pentru țară e mai bun automat candidatul PNL-PDL decît cel al PMP ori PSD, să spunem.
Să nu mai vorbim de faptul că Alianța Creștin-Liberală, numele construcției PNL-PDL pînă la fuziunea din 2017, este una electorală, care, potrivit legii, se desface automat după alegeri, spre deosebire de alianțele politice, care rămîn pînă la decizia de desfacere la tribunal a membrilor.

Ce fel de organism va fi ACL după prezidențiale?

Dincolo de asta, s-a văzut limpede la manifestările de azi apatia, lipsa de încredere a membrilor de partid din sală. Parcă știau cu toții că asistă la o piesă de teatru, în locul unei manifestări dedicate cu adevărat bătăliei pentru obținerea Cotrocenilor și nașterii unui mare partid de dreapta.

Cine și de ce ar regiza asemenea piesă?
Simplu.
Două grupări politice, din interiorul fiecărui partid, care au văzut în scenariul ”fuziunea” o ocazie nesperată de a rezolva cu totul alte probleme.

În cazul PDL, gruparea Blaga a reușit să rămînă la butoane atunci cînd trebuia să plece, după rezultatul prost de la europene.
În PNL, gruparea anti-Crin, care a găsit prilejul venirii la butoane tot în urma europarlamentarelor, deși, pentru partid, din perspectiva prezidențialelor, ar fi fost benefic, probabil, să rămînă fosta conducere.

O miză suficient de mare, în ambele cazuri, pentru a justifica integral cacealmaua fuziunii.
În fapt, cele două partide nu vor fuziona în veci, fiecare așteaptă, doar, momentul potrivit pentru a-și lua jucăriile și a pleca acasă.

În frunte cu marea speranță Iohannis.

Pentru că, venind vorba, ca o dovadă că diavolul se ascunde în detalii, există un element spectaculos în afacerea ”Iohannis președinte” pe care nimeni nu l-a sesizat pînă acum.
E vorba de absența totală din peisajul marii alianțe de pe dreapta a Forumului Democrat al Germanilor.
Numele acestei formațiuni nu a fost rostit nicio secundă nici în contextul candidaturii lui Iohannis, nici în cel al unificării dreptei, deși Iohannis s-a aflat la cîrma ei mai bine de un deceniu.

Vestea că la marele partid de dreapta se alipesc, într-o formă sau alta, și germanii lui Iohannis, nu doar minuscula Forță Civică, nu ar fi avut decît efecte benefice de imagine, la urma-urmei, de ce să iei un neamț cînd poți să iei cîteva mii?

În 1996, marea victorie a CDR asupra ”hidrei” pesediste a fost rezultatul polarizării tuturor forțelor interesate, nu vorbim de 3-4 partide, ci de peste 20 de organisme, mai mari, medii sau mici, incluzînd Alianța Civică, ”21 decembrie”, Asociația Foștilor Deținuți Politici, forumuri, sindicate, mișcări etc.
Asta înseamnă mobilizare autentică atunci cînd vrei cu adevărat să învingi în alegeri.

De ce nu a încercat nimeni, în special Iohannis, să aducă fostul partid al acestuia la marea construcție care se pregătește – declarativ – să preia puterea în România?

Răspunsul e banal: la fel ca Victor Ciorbea în 1996 – cînd a acceptat să fie premier doar cu prețul păstrării primăriei generale – Iohannis are nevoie disperată de o barcă de salvare, de un loc unde să revină după ce Blaga, Atanasiu & comp îi vor da un mare șut în fund după alegeri, în caz de eșec. (Bogdan Tiberiu Iacob)

foto: Puterea.ro