CURS VALUTAR
1 EUR = 4.9467 RON DOWN | 1 USD = 4.2501 RON DOWN | 1 GBP = 5.8655 RON UP

Gasim si ceva bun in scandalul inmormintarii lui Sergiu Nicolaescu?

0 comentarii / 1315 vizualizări / 6 ianuarie 2013

Înmormîntarea lui Sergiu Nicolaescu a fost oricum, numai banală nu, ceea ce probabil nu i-ar fi displăcut nici apreciatului regizor. Mai rar asemenea descătușări de energie, ceea ce împinge la analize și concluzii diverse, unele de bun simț, altele exaltate. Pare că fiecare român vrea să își ia tainul, comentînd, înjurînd, aplaudînd. Din toată agitația, dur înfierată de mulți, se poate, totuși, observa ceva mai mult decît benefic: debutul unor timide tentative de închegare a unor proteste sociale care să aparțină și altor domenii decît celui politic, de care suntem sătui deja pînă în gît.

Moartea cunoscutului regizor a dus la repetarea scenariului Adrian Păunescu: în prim plan dispariția unui personaj foarte popular, foarte apreciat pentru creațiile lui, dar și foarte controversat, acuzat de arghirofilie, colaboraționism, duplicitate, mediocritate artistică șamd. Plus o înmormîntare, cu sau fără ghilimele, cu sute ori chiar mii de oameni implicați.

Și o întreagă tevatură în media, mai ales că era foame de știri la început de an.
(Ca o paranteză, în România, dacă ești VIP, e complet contraindicat să mori cînd se întîmplă evenimente importante, pentru că riști să treci neobservat; reciproca nu e mai puțin valabilă: dacă prinzi un gol de presă, acaparezi zile în șir toată agenda publică, meritat ori ba).

Să o luăm, întîi, metodic cu dezbaterile pro și contra Nicolaescu, pentru că prea mult s-a exagerat cu unele aprecieri.
Sergiu Nicolaescu nu a fost în mod cert un mare artist, dar a știut ca nimeni altul să copieze modelul de succes occidental în filmele sale și a produs multă bucurie unui număr uriaș de spectatori. Atît și ar fi suficient pentru a-i asigura un loc de cinste în galeria filmului românesc. Bunăoară, la vremea lui, Ceaikovski era acuzat de mulți artiști ruși, în frunte cu Mussorgsky, că e incapabil să creeze un stil autentic rusesc și preferă stilul occidental. Corect, numai că timpul a trecut, iar Ceaikovski rămîne mai bine plasat în topurile valorice decît criticii săi. E doar un banal exemplu, din multe altele.

Tatăl comisarului Moldovan a fost acuzat și de colaboraționism cu regimul comunist. Iarăși o discuție interminabilă: artistul ori omul, ce contează mai mult?
Poate fi condamnat Nicolaescu pentru că a făcut concesii de dragul sprijinului pentru filmele sale? Dar cîte nume mult mai mari nu au făcut-o? Herbert von Karajan a lins atît de bine regimul nazist încît s-a înscris de două ori în partidul lui Hitler, o dată în Germania și o dată în Austria, ca să fie sigur că mesajul său e bine înțeles.
Marele regizor Elia Kazan și-a turnat confrații presupus comuniști în fața odioasei comisii pentru activități anti-americane a lui McCarthy, dar asta nu îl face azi mai puțin apreciat ori respectat. Walt Disney era turnător la FBI. Elvis se oferise singur să toarne, la același birou.
Se întîmplă asta de cînd lumea, pînă și marii poeți ai antichității Vergiliu și Horațiu erau gras plătiți de legendarul Mecena doar pentru a sprijini puternic, prin opera lor, imaginea publică a împăratului Octavian Augustus, de care bogătașul era legat prin nenumărate interese politico-afaceristice. De ce e mai blamabil Nicolaescu pentru discursurile ceaușiste strecurate în gura lui Mihai Viteazul decît Vergiliu, care preluase en-gros în Eneida realizările lui Augustus, mesaje subliminale destinate supușilor împăratului? Dacă arta cere sacrificii, nu se încadrează aici și compromisurile cu puternicii zilei?

De ce ar fi mai de condamnat Nicolaescu pentru apropierea, cîndva, de Ceaușescu decît Gabriel Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa, mari susținători ai tiranului Fidel Castro? Ori decît temenelele deloc dezinteresate făcute de ultra-naționalistul regizor Nikita Mihalkov pe lîngă ”țarul” Putin?

Dar de filmele sale propagandistice ce să spunem, pălesc în fața celor similare din panteonul internațional? Film mai propagandistic decît Casablanca e greu de găsit; asta îl face mai puțin plăcut?
Hollywoodul mustește de propagandism, în primul rînd politic, strecurat mai delicat ori mai grosolan în cadrele de film. La realizarea oscarizatului film Gandhi, producătorii au acceptat nonșalant să exagereze imaginea celebrului luptător pentru eliberare doar pentru că guvernul indian a susținut financiar o mare parte din buget; cum rămîne cu libertatea de creație?
Cît despre acuzația de falsificare grosolană a istoriei în filmele lui Nicolaescu, glumă mai bună nu am auzit. După cît adevăr istoric zace în Braveheart, Gladiator, Lawrence al Arabiei (criticii au spus că doar nisipul și cămilele aveau legătură cu realitatea), Joan of Ark, Pearl Harbour și multe altele, Mihai Viteazul e de-a dreptul decent. Istoria se învață la școală și la bibliotecă, nu pe fotoliul de la cinema.
O spunem din nou, pentru a fi bine înțeleși: fără a fi un monstru sacru al cinematografiei, fără a fi considerat un mare artist, Nicolaescu și-a jucat bine cartea și a reușit cel mai important lucru, să producă bucurie în sufletele compatrioților săi.
În consecință, nici osanalele deșănțate, nici punerile la zid nu își au rostul.

Al doilea capitol, dacă putem spune astfel, deschis de moartea regizorului e reacția presei. Și aici, s-a spus că televiziunile nu mai au nimic sfînt, și se chinuie să stoarcă tot posibilul dintr-un eveniment, la urma-urmei, trist și sobru.
E așa doar declarativ, în fapt în toată lumea se întîmplă la fel. Desigur, că noul OTV, adică postul lui Sebastian Ghiță, s-a transformat într-un soi de inchizitor/instigator public grotesc, în special prin promovarea unor figuri sinistre, gen Vadim ori Becali, pe post de guru universali, e altă mîncare de pește.

Dincolo de asta, însă, curiozitatea publică atinge cote paroxistice la moartea celebrităților. Că vorbeam mai sus de Gandhi, să amintim că peste 300.000 de indieni s-au călcat în picioare pe străzile din New Delhi doar cînd s-a filmat înmormîntarea lui Mahatma pentru filmul britanic, spre bucuria producătorilor care s-au trezit cu o pleașcă de proporții pe cap.

La moartea unui mare om, cetățeanul simplu, necăjit, adesea cu o viață anostă, găsește o mare mîngîiere în a participa la înmormîntare doar pentru a se putea mîndri mai apoi apropiaților ”am fost și eu acolo…”. Înduioșătoare, din acest punct de vedere, imaginea bunicuțelor românce care se înghesuiau să aprindă lumînări la colț de stradă, în 1997, pentru sufletul prințesei Diana. Multe abia de vor fi știut cine fusese femeia.
Și mințile luminate simt nevoia să își ia porția de rigoare. Cînd CTP, decrepit și tot mai previzibil în studiata lui imprevizibilitate, scrie, cu un rînjet, că ”Moartea domnului Nicolaescu mă emoţionează tot atât cât moartea comisarului Miclovan sau Moldovan, zâmbind relaxat cu borşul la gură „Un fleac, m-au ciuruit…”” nu urmărește altceva decît notorietate. Declarațiile șoc sunt cel mai lesne remarcate, pe principiul ”Tare în clanță, al dracului, i-a zis-o!….”.
Trist pentru presă, aprecierile unui condei cîndva strălucit au ajuns la fel de jenante ca jurămintele televizate ”că va face lumină” ale lui Vadim.

Revenind, aglomerația la asemenea înmormîntări nu e nici nouă, nici specifică strict societății românești.
Și nici scandalurile care apar pe marginea acestora. A trecut mult prea puțin de la circul de după moartea lui Michael Jackson ori a lui James Brown ca să dăm de pămînt cu evenimentele similare de la noi. A spune că showurile adesea penibile au loc numai în țări înapoiate, precum România, e o exagerare fără doar și poate, nu că nu am avea păcatele noastre.

Ceea ce e cu adevărat interesant de remarcat la recentul scandal este mobilizarea unui număr neașteptat de români împotriva deciziei de incinerare a regizorului. Dacă nu am asistat iar la vreo regie ieftină din partea te miri cui, ar trebui chiar să salutăm asemenea manifestări. Oricît de ciudat ar părea asta.
Nu pentru că protestatarii ar avea dreptate; considerăm absolut inalienabil dreptul oricui de a fi înmormîntat așa cum dorește.
O asemenea reacție, însă, dacă e sinceră, arată că începe și la noi să se recristalizeze ceva ce a dispărut de mult, și anume puterea opiniei publice. Cum bine vor fi remarcat mulți, românii au arătat după revoluție că nu sunt în stare să se mobilizeze nici măcar cînd li se încalcă grosolan drepturile civice.
Societățile puternice, democratice, sunt caracterizate tocmai prin forța protestului chiar și în chestiuni aparent puțin importante.
O comunitate locală într-o țară normală poate, fără să pară nimănui ridicol, să protesteze, spre exemplu, față de tăierea unui copac, de lansarea unei cărți în librării, de difuzarea la cinema-urile din zonă a unui film considerat nepotrivit, de scumpirea berii cu un cent ori de castrarea cîinelui propriu de către nevasta primarului.
În occident se protestează amplu față de purtarea de blănuri naturale, de interzicerea pirateriei video, de eliberarea Viagrei doar pe rețetă, de nelegalizarea marijuanei șamd. Nu tot ce e protest e automat îndreptățit, dar capacitatea societății de a reacționa e un lucru sacru. Este motorul democrației, practic.
Dacă, încetul cu încetul, românii se deprind să iasă în stradă și să își strige punctul de vedere chiar pentru lucruri aparent mărunte, precum incinerarea unui artist, sunt semne că societatea noastră bolnavă dă semne timide de vindecare. Și că mai e o speranță pentru viitor. (Bogdan Tiberiu Iacob)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *