Cea mai misterioasă nominalizare din actualul guvern – și care merită atent analizată, în opinia noastră – este cea a lui Vasile Dîncu în postura de vicepremier și ministru al Dezvoltării Regionale. Singurul pesedist din guvern și încă unul fără nicio legătură cu domeniul respectiv, deși se cheamă că avem un cabinet de specialiști. Să i se fi rezervat lui Dîncu un cu totul alt rol în noua structură, cu bătaie mai lungă decît ne imaginăm acum?

Vasile Dîncu a avut o singură experiență ministerială pînă azi, care ar putea fi etichetată drept dezastruoasă. Într-adevăr, nu e de colea să te alegi cu porecla ”Goebbels”, amintind de sinistrul ideolog și propagandist al lui Hitler.
El a fost adus de Adrian Năstase în guvern, în 2000, cu misiuni importante, cum ar fi să aibă grijă de imaginea a ceea ce avea să devină, inclusiv în documente oficiale, ”guvernul Adrian Năstase” în locul sintagmei ”guvernul României”.
Să organizeze un soi de serviciu guvernamental de cules informații din județe, sub acoperirea unor așa-zise birouri teritoriale de informații publice, cu misiunea declarată de a ține legătura cu societatea civilă.
În fine, să elaboreze legendara, de acum, strategie ”Centrul imaculat”, prin care tot oprobriul public să fie dirijat subtil către baronii locali, în timp ce conducerea centrală să rămînă neatinsă. (O manevră care a avut un rol major în ”execuția” fără milă a lui Năstase de către baroni, după 2005).

Sondajele Metro Media Transilvania, institutul lui Dîncu, intraseră deja în folclor. Un banc celebru relata că liderii PSD luaseră în calcul, la un moment dat, declararea de război SUA, în ideea că astfel urma să devenim țară ocupată și să beneficiem de o mulțime de avantaje materiale. Planul a căzut, însă, pentru că, din analizele lui Dîncu rezulta că am fi învins America.

Mai puțin amuzant a fost scandalul guvernamental produs în momentul în care presa a intrat în posesia unei strategii secrete elaborate de Dîncu, prin care mass-media urma să fie intoxicată, dirijată controlat spre anumite subiecte pentru a abate atenția de la adevăratele preocupări ale guvernului, incluzînd majorarea pedepselor cu închisoare pentru jurnaliști.

Prins cu ocaua mică, Năstase a încercat să bagatelizeze documentul, susținînd că e doar una dintre propunerile stupide care apar frecvent, dar cel care l-a contrazis a fost chiar Dîncu, acesta informînd presa că documentul fusese dezbătut în ședința de guvern.

În 2003, Dîncu a suferit o lovitură de proporții, odată cu votarea noii Constituții. Potrivit unui Barometru de Opinie al Metro Media, intitulat „Referendum pentru Constituție”, dat publicității cu o săptămînă înaintea scrutinului, 73% dintre români urmau să meargă sigur la vot, alte 16 procente spunînd că, probabil, vor merge. Doar 6% dintre români spuneau că sigur nu vor merge sau probabil nu vor merge la vot la referendumul care era programată să se desfășoare într-o singură zi, duminică 19 octombrie.

Din păcate, rezultatele oficiale au contrazis dramatic datele furnizate de așa-zișii profesioniști de la Metro Media. Deși guvernul PSD a mărit durata de desfășurare a referendumului la două zile, am avut o prezență la vot de numai 55,7%, cu 17,3% mai mică decît cea estimată ca „sigură” de Metro Media și cu 33,3% mai mică decît prezența „probabilă” rezultată din sondaj, o eroare fără precedent, pe atunci, în istoria sociologiei românești. Diferența uriașă între estimare și realitate nu putea avea decît două explicații. Ori era vorba de minciună și de manipularea ordinară a opiniei publice, ori de prostie și incompetență.

Institutul lui Dîncu a recidivat șapte ani mai tîrziu, cînd, la alegerile din Republica Moldova, exit-pollurile sale s-au plasat cu 14% sub cota reală obținută de cîștigătorii alegerilor, comuniștii moldoveni.
”Alegătorii sunt de vină” a fost unica explicație a lui Dîncu.

Cum, în alte ocazii, sondajele lui Dîncu s-au dovedit extrem de precise, singura variantă care rezistă este falsificarea cu intenție a datelor, în diverse ocazii, funcție de interese.

Sociologul pleacă din guvernul Năstase în 2003, profund destestat în partid, dar recuperează spectaculos după 2005, cînd grupul de la Cluj îl sprijină pe Geoană la șefia PSD și acesta cîștigă.
Dîncu devine ideologul noului lider, pe care îl așează pe o linie profund anti-Iliescu. Despre Geoană, Dîncu afirmă că ”El nu este liderul de rit vechi, nu este liderul care dă cu pumnul în masă sau conduce autocratic. A adus în PSD pluralismul, diversitatea, toleranța față de alte opinii. Este un alt fel de lider. Și, în acest moment, este respectat pentru că este altceva. În acest moment, îl susținem pe Geoană, este șeful echipei, cel care duce programul nostru politic înainte”.

Răstimp, are grijă să-i înalțe osanale noului președinte Băsescu, despre care afirmă, public, în septembrie 2006, că este ultimul mare lider carismatic din politica autohtonă și că a salvat România de corupție: „Liderii dispar din politica românească, Traian Băsescu este ultimul lider mare, carismatic”.

În noiembrie 2006, de ziua lui, Geoană îi face un dar care îl enervează zdravăn pe Dîncu: ”Memoriile lui Goebbels”. Presa se distrează zile-n șir.

În 2007, însă, Geoană e nevoit să-i pună de-a dreptul stavilă la gură, pentru că Dîncu se lăuda cam prea mult cu strategiile de reformă ale PSD, și-i interzice să mai dea interviuri, iar clujeanul demisionează cu tam-tam din funcția de vicepreședinte.
Cu adevărat interesant e ceea ce se întîmplă o lună mai tîrziu, în august 2007, atunci cînd tensiunile politice între PNL și PD și o moțiune de cenzură preconizată de PSD pentru toamnă creează premisele pentur un nou guvern, pe care Dîncu îl vrea de tehnocrați, care să gestioneze țara pînă la alegerile din 2008. Exact ceea ce voia și Băsescu, roul de premier fiindu-i rezervat Monicăi Macovei.

În octombrie 2009, însă, Dîncu o dă la întors, după căderea cabinetului Boc: nu mai vrea guvern de tehnocrați, ci de uniune națională:

„Nimeni nu crede cu adevărat într-un guvern de tehnocraţi. Nici măcar cei care îl invocă nu au de gând să îl pună în practică. Toată joaca asta de-a tehnocraţii are doar impact electoral. Prinde la public în ideea că politicul se retrage şi vin specialiştii. Dacă o coaliţie mamut, cu 70 % susţinere în Parlament nu a fost în stare de nimic, cum credem noi că o să vină o soluţie din exterior? E absurd. Cum să se impună tehnocraţii în faţa unui Parlament marcat de grupări de tip aisberg? Pe de altă parte, toţi specialiştii şi majoritatea societăţii civile au cam avut legătură cu politicul în România. Chiar dacă ar fi un guvern de tehnocraţi pentru câteva săptămâni, ce personalitate s-ar compromite să fie premier câteva zile?” declara el, în exclusivitate pentru Inpolitics.

„În loc să vorbească despre iluzii tehnocratice, politicienii trebuie să ia în calcul posibilitatea formării unui guvern transpartinic, de uniune naţională. Un guvern care să aibă o responsabilitate politică şi care să oglindească toate forţele politice” mai spunea sociologul.

În 2015, Dîncu e nominalizat vicepremier al unui cabinet de tehnocrați.

Cu o specializare, Dezvoltare Regională, care s-a dovedit o pălărie mult prea mare și pentru șeful său de partid, Liviu Dragnea, al cărui proiect de descentralizare a fost spulberat cu 9-0 la CCR.
De ce vicepremier un pesedist care nici nu prea mai e pesedist de ceva vreme, și de ce la Dezvoltare Regională, domeniu în care nu e ”tehnocrat”?

Răspunsul ar putea fi mai complicat.

După alegerea lui Ponta ca președinte al PSD, Vasile Dîncu s-a repezit să-i înalțe și lui osanale: ”Ponta s-a maturizat și înțelege că nu se poate lăsa pe mâna echipelor liber-schimbiste de genul celor care au intors armele la ultimul Congres, sub conducerea secretarului general Liviu Dragnea” scria el pe blog în iulie 2010.

După alegerea lui Dragnea ca președinte al PSD, același Dîncu declara, în iulie 2015: ”Liviu Dragnea va fi o surpriză plăcută pentru toți care se îndoiesc acum(…)Partidul se poate reforma, dacă îl va urma pe Dragnea și noua echipă”.

Din acel moment, Dîncu a devenit ideologul lui Dragnea; pozițiile și strategiile sale au devenit pozițiile noului lider. E de la sine înțeles că, în virtutea noii prietenii născute între cei doi, Dragnea va fi conducătorul de facto al ministerului Dezvoltării.

Pentru a fi acceptat, însă, în asemenea poziție, Dîncu trebuie că a fost distribuit și într-un alt rol, poate mult mai important.

Acela de responsabil cu imaginea noului guvern. Și, slavă Domnului, noul cabinet chiar are nevoie de așa ceva, dacă ne gîndim ce talmeș-balmeș aiuritor este. Nici politicieni, nici tehnocrați, nici independenți, nici înregimentați. Ministru retras la cîteva ore după nominalizare, dinozauri comuniști precum Lazăr Comănescu în amestec cu puștani cu caș la gură, oameni de partid în amestec cu ONG-iști de notorietate, ”interni” în amestec cu ”importați” șamd…
Presa nici nu a început bine să scotocească în biografii și deja dă peste schelete.

Ori, guvernul Cioloș pare prea puțin croit pentru a aduce bunăstarea, vezi absența referirilor la autostrăzi, și prea mult pentru influențarea masivă a jocului electoral de anul viitor, vezi ideea halucinantă a suprapunerii alegerilor și a prelungirii mandatelor.

Dacă se confirmă ipoteza că Cioloș are misiunea să pună bazele unui nou partid prezidențial, ideologul Dîncu va avea un rol crucial în acest sens.

Ceea ce ar explica acceptarea lui fără rezerve de către Cioloș și Iohannis,
Desigur, explică mai puțin desemnarea lui de către PSD.
La urma-urmei, ne putem întreba, totuși, în lumina ultimelor evenimente: care PSD? (Bogdan Tiberiu Iacob)