Marele poet român Adrian Păunescu simte că i se apropie sfîrșitul: ultimele analize medicale i-au descoperit o boală necruțătoare, iar astăzi, tableta sa din ”Jurnalul național” este, de fapt, un testament și un rămas bun către cei dragi, în primul rînd către copiii săi, Ioana, Andrei și Ana Maria.

Articolul poetului e derutant, amestecînd metafora cu realitatea, astfel că poate induce lesne impresia că de vină pentru amărăciunea din condei e doar starea țării. ”Trec prin momente grele de viaţă(…) Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi” scrie marele poet.

Din păcate, e mai mult de atît, după cum dezvăluie singur: ”Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare. Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor”.

Contactat telefonic de Inpolitics, poetul a confirmat că recentele analize i-au descoperit o boală gravă, ”greu, tare greu de tratat”, după cum s-a exprimat, și care ar putea să nu îi mai îngăduie mult existența pămînteană. ”I-am dictat articolul de azi fetiței mele, pe care am întristat-o mult, și nu am vrut să dau nume acelei boli ca să nu o întristez și mai mult” ne-a declarat Păunescu. ”Asta e tot ce pot spune acum, mai mult de atît nu mai am putere. Vă mulțumesc pentru telefon și le mulțumesc tuturor celor care mi-au fost aproape” a mai șoptit el, cu vocea gîtuită de lacrimi.

Finalul materialului din ”Jurnalul” e mai mult decît grăitor: ”Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi (…)În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi”. (Bogdan Tiberiu Iacob)