Polemicile stârnite de cotroversa doctoratelor plagiate sunt, de cele mai multe ori, ”aberante”, mai cu seamă că nu se ține cont de cele mai importante aspecte ale problemei, afirmă președintele Asociației Scriitorilor din București, reputatul scriitor Horia Gârbea.

”Recentele discuții despre doctorate originale și plagiate mi se par piezișe și uneori chiar aberante, ceea ce arată cultura și practica științifice reduse ale comentatorilor, unii absolvenți de doctorate și ei. În orice caz, însăși abordarea chestiunii că o lucrare e originală după standardele din anul x și plagiat după cele din anul x+10 e dovadă de diletantism sau chiar prostie. Iată cîteva repere ignorate: Autorul unei teze poate și este obligat să parcurgă și să folosească selectiv o bibliografie cît mai extinsă a domeniului (bine ar fi exhaustivă, dar nu e posibil). Autorul poate și trebuie să folosească metodologii acreditate (pe care desigur nu le-a inventat el) (…) Nu înseamnă că, dacă rezolvă un determinant cu metoda lui Sarrus, își arogă vreo paternitate asupra ei, chiar dacă nu spune explicit că a folosit-o. Nici că, dacă a utilizat ca să facă un grafic Microsoft Excel 2003, trebuie să precizeze asta, să dea numărul licenței sau, eventual să inventeze el un soft similar. Autorul poate să citeze o metodă (cu autor determinat sau uzuală) pentru a îi arăta limitele și dificultățile, propunînd îmbunătățiri ale ei (…) Cele ce contează sînt: originalitatea tezei și contribuția autorului. Și doar atît!(…) Problemele de urmărit, singurele, sînt: – aduce teza ceva nou, o creație a autorului? – din ceea ce este mai vechi, cunoscut își însușește autorul ceva trecîndu-l ca fiind al său? Dacă la cele două întrebări răspunsurile sînt: DA la prima și NU la a doua, e în regulă. Altfel, nu”, scrie Horia Gârbea, pe blog. (Răzvan Gheorghe)