Poveștile, manualele și culegerile de texte ale copiilor sunt înțesate cu ragionalisme și arhaisme, cei mici fiind forțați să se confrunte cu o lume rurală, pastorală, ca și inexistentă pentru ei, afirmă președintele scriitorilor din București, Horia Gârbea.

”Colecția “Povești nemuritoare” s-a lansat acum vreo 45 de ani la Editura Tineretului. Eram copil și am beneficiat de întreaga serie. Ea se reia acum la Editura Vox 2000, cu același text și chiar aceași grafică a copertei. Încercînd să citim fiului nostru din volumul 8 am obținut, noi, părinții, un mare succes de ilaritate, noi înșine neputîndu-ne stăpîni la lectura cu voce tare a unor arhaisme și regionalisme bizare pe care numai contextul ni le-a putut desluși, iar în vreo cîteva cazuri doar prețiosul lexicon „Candrea-Adamescu” (1933). Ce vor fi crezînd editorii că pricep copiii, e de neînțeles! Trama însăși a poveștilor apare ridicolă. În „Povestea lui Abrud”, mama eroului se preface în vacă neagră. Ea are darul vorbirii și îi zice fiului: „…am venit să te scap de hăranca ta de măștihoaie că ea vrea să-ți mânce capu”. Vaca e mulsă în șuștariu, la masă cîntă lăutași și ceterași. Personajele își urează „bună hodină” și rostesc zicale greu inteligibile și pentru un adult: „după ploaie – chepeneag”. Eroii mănîncă cumlău și stoarză. Beau apă dintr-o siniță (în altă poveste). Din fericire, după multe aventuri agreste, la final Abrud se însoară cu o zînă și rămîne cu ea „gazdă de loc”. Dacă nu ești familiarizat serios cu limba română veche, dotat cu intuiție și dicționar – și trebuie să admitem că mulți părinți și învățători abia vorbesc româna contemporană – astfel de „povești nemuritoare” sînt moarte și te lasă mască. Și prin manuale și culegeri de texte copiii se confruntă cu o lume rurală, pastorală. Casele au ocol și bătătură, oamenii îmbrățișează cariera de haidău. Măcar fiul meu a mers la țară vară de vară și a văzut pe viu animale de curte dar și șoareci, șopîrle, coțofene, ulii etc. Dar nu e cazul majorității copiilor de la oraș. Acest tip de basme, anacronice, pot fi lăsate folcloriștilor, iar pentru copii să fie compuse povești pe înțelesul lor și obligatoriu dotate cu glosare, utile și adulților care citesc copiilor. Pentru că și adulții au, din păcate, un vocabular sărac, lucru ce-l verific zilnic pe stradă și la studenții mei: se exprimă greoi și ambiguu și nu pricep cerințe simple sau texte banale”, scrie Horia Gârbea, pe blog. (R.Gheorghe)