Îndeletnicire mereu blamată, hoţia a ajuns să se onorabilizeze prin aplicarea ei sistematică în spaţiul puterii politice. Guvernantul român a devenit un respectabil şi reales hoţ. Până mai ieri frate, azi hoţ cu codrul, hoţ cu apele şi chiar cu ţara luată la kilogram sau pe bucăţi. Ceea ce a fost odată o meserie reprobabilă şi vulgară s-a rafinat, fiind ridicată la rang de business, de investiţii în infrastructură, studii de fezabilitate, branduri de ţară etc. Se fură cu acte, se fură cu proiecte şi toate în numele nevoilor cetăţenilor. Politicianul român a învăţat că şpaga pasivă nu mai este unica soluţie de îmbogăţire. Cea care se întoarce dintr-un mare proiect inutil plătit peste preţul corect e mai dulce şi are şanse mai mari să-l ameţească pe fraierul de alegător atunci când îi vor scoate ochii: “Uite ce am făcut pentru tine!”

Aflaţi la manetele guvernării, li se pare firesc ca pentru o semnătură de-a lor să încaseze 10% din suma aprobată să fie cheltuită de la buget. Pentru un telefon către un coleg, care va avea şi el cândva nevoie de acelaşi serviciu colegial de guvernare, este normal să încaseze acelaşi comision. Pentru că au schimbat traseul autostrăzii ca amicii de partid să poată cumpăra terenurile ieftine ce vor fi expropriate apoi pe sume enorme, e de la sine înţeles că se cuvine aceeaşi zeciuială. Pentru renegocierea contractelor cu constructorii, cu furnizorii ce au căpătat în anterioara guvernare un contract cu statul, e la mintea cocoşului că suma renegociată se va mări, dar şi partea celui cu pixul în mână va fi pe măsură. Mare e puterea ta, pixule! În atare condiţii, nu contează cât costă, contează doar „cât cade de pe masă” în buzunarul guvernanţilor. Sunt situaţii în care un politician mai novice în ale furăciunii lasă statul să fie jecmănit de zeci de milioane numai pentru a căpăta şi el câteva „amărâte” de sute de mii de euro.

De partea cealaltă a contractului s-au produs mutaţii genetice remarcabile. Oameni de afaceri, specializându-se în lucrul nemijlocit cu politicianul român, s-au transformat în adevărate animale de pradă care sfâşie bugetul public, lăsând o ciosvârtă suculentă distinsului politician, inapt să-şi procure singur prada. S-au creat mici parteneriate în care prădătorul şi parazitul colaborează la jefuirea banului public. Adevăratele concubinaje perverse apar însă când se face şi ceva în plus: borduri peste borduri şi gazon plătit la firul de iarbă. Mediul de afaceri public-privat s-a transformat în bună parte într-o promiscuitate de afaceri hoţ-hoţ.

La acestea se adaugă sentimentul de eternitate pe care îl încearcă politicianul ajuns la putere. Va domni cel puţin câteva mandate, protejat de partid, precum odinioară regii se urcau pe tron cu ocrotirea Celui de Sus. Dreptul lor „divin” derivă din performanţa de a-l fi prostit pe „idiotul” de alegător, înşelăciune în care a şi investit sume ce trebuie musai recuperate. Ocrotirea o va avea de la băieţii inteligenţi, căci acesta e numele internaţional al domeniului de activitate care în România se rezumă la făcutul banilor din trafic cu dosare, ascultări, şantaje şi alte chestii de „siguranţă naţională”.

Politicianului român nu-i poţi spune că nu este frumos cum procedează, pentru că el trăieşte într-o estetică a urâtului. Un urât interior care este scos la lumină atunci când îşi mai face un viloi diform, dar mare, foarte mare, cel mai mare. În ţara cu drumurile cele mai proaste sunt şi cele mai multe maşini de curse. Majoritatea beizadelelor se pregătesc la volanul unui bolid să preia cândva conducerea partidului, a ţării, a orice poate aduce repede bani mulţi. După principiul „dacă munca era bună o furau boierii”, ei au ales ocupaţia nobilă de a cheltui. Dacă ajungi vara la Monaco, vei constata că Parlamentul, Guvernul României sunt în şedinţe extraordinare pe plajă sau prin baruri, aleşii poporului aruncând cu banii în stânga şi-n dreapta mai ceva ca nababii sau ca ruşii, altă naţie care dispreţuieşte banul furat şi-l toacă furios. E un abuz să numeşti furt referindu-te la banii publici, pentru că furtul presupune ca banii să fie ai cuiva. Fiind ai tuturor, sunt ai nimănui, deci nu e furt!

Românii simpli ar trebui să fie mândri că liderii lor au amante miniştri ce fac cele mai păguboase afaceri pentru ţară, că au copilaşi agramaţi, dar ne reprezintă în străinătate şi cheltuiesc, ca în poveste, într-o zi cât alţii într-o viaţă. România este o ţară de basm, este ţara în care ei ne batjocoresc oricât, noi suportăm orice – legea acestui neam blând şi primitor chiar şi cu răul. (Valentin Nicolau)