CURS VALUTAR

Imposibilul abuz

0 comentarii / 1258 vizualizări / 5 octombrie 2016

În cele ce urmează, voi face o demonstrație, conform căreia un procuror, în România, nu poate deveni sub nicio formă vinovat de abuz în serviciu. Orice ar face acesta. Și pentru a fi cât mai convingător, voi utiliza speța pe care o cunosc cel mai bine. Propriul meu caz.
Am făcut o plângere penală împotriva procurorului Laura Ecedi Stoisavlevici. În esență, am acuzat-o că, abuzând de prerogativele pe care le are, a atacat decizia magistratului prin care eram pus în libertate, motivul invocat de această, în mod verbal și în scris, constând în faptul că, în perioada detenției mele, am continuat activitatea publicistică. Respectiv am continuat să îmi expun punctele de vedere asupra vieții politice din România. Consecința abuzului a fost o întârziere a punerii mele în libertate. Dar prima instanță mi-a respins plângerea. De ce? Citez din ordonanța Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casație și Justiție: “In urma verificărilor motivelor de contestație depuse în copie la dosarul cauzei, se constată că magistratul procuror Laura Ecedi Stoisavlevici nu a făcut altceva decât să-și exprime punctul de vedere conform convingerii sale.” “Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate.” “Ele nu pot constitui un temei al tragerii la răspundere penală a magistratului procuror respectiv.” Iată trei enunțuri care fac imposibil orice abuz săvârșit, în România, de vreun procuror.
Prin urmare, în ciuda Constituției, în ciuda celorlalte acte normative care îi garantează oricărui cetățean, inclusiv oricărui deținut, dreptul la opinie, vine un procuror și spune NU. Un deținut NU are dreptul la opinie. El nu poate face analize politice și nu se poate exprima politic. Dacă procurorul îi interzice acest drept și acționează în instanță pentru a-l sancționa pe cel care și-a exercitat acest drept constituțional, respectivul procuror nu săvârșește un abuz, întrucât acționează conform propriilor sale convingeri.
Oricâte vorbe frumoase s-ar rosti despre responsabilitatea și răspunderea procurorilor și oricâte proiecte legislative ar urma să fie avansate, în viitorul Parlament, de către toate partidele care, în programele lor, au prevăzut necesitatea unei legi exprese a răspunderii magistraților, iată că procurorii, printr-un simplu artificiu, cel legat de dreptul lor de a-și exprima opiniile conform propriilor convingeri, vor fi exonerați de orice răspundere.
Și asta în ciuda faptului că procurorul este, întâi de toate, chemat să apere supremația legii, astfel încât, prin întreaga să activitate, trebuie să respecte drepturile și libertățile persoanelor.
Aștept cu mare curiozitate să aflu cum a soluționat Înalta Curte de Casație și Justiție plângerea pe care am făcut-o împotrivă soluției de clasare. Dacă procurorului i se va da dreptate, firește că mă voi duce și la CEDO. Ceea ce nu mă va împiedica să trag linie și să afirm, pornind de la acest exemplu, că, în România, procurorii nu sunt cu adevărat obligați să respecte legea, iar dacă o încalcă, nu sunt sancționați.
Și o ultimă precizare: nu obișnuiesc să transform cauze personale în cauze generale. Dar, acum, a fost necesar. Pentru că am în mână un exemplu mult prea concludent pentru a rata demonstrația de mai sus. (Sorin Roșca Stănescu)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *