Că DNA și Parchetul General ne-au obișnuit de multă vreme cu dosare în care contează mai puțin probele autentice contra infractorilor și mai mult spectacolele de sunet și lumină pe care le generează, nu mai e un secret. Analizînd la rece ultima ”realizare” a oamenilor lui Morar și Kovesi, rahatul împroșcat indirect, astăzi, asupra unor oameni prin dosarul Vîntu, ajungi doar să te întrebi care ar putea fi limita, măcar teoretic, dincolo de care aceste mizerii ar putea înceta.

La orele prînzului, în media au explodat informații spectaculoase din dosarul în care Vîntu e acuzat de prăbușirea FNI, trimis de procurori la Tribunalul București: din banii furați de la gura amărășenilor care și-au încredințat micile economii Fondului, magnatul ar fi plătit gras personalități publice de prim rang, precum Mircea Dinescu, Mihai Tatulici, Ion Cristoiu ori instituții respectabile, precum Federația Română de Atletism, International Herald Tribune sau Clubul de Fotbal Rapid.

În dosarul respectiv, sunt prezentate cu lux de amănunte destinațiile unor bani extrași de Vîntu din conturile FNI, cu ajutorul lui Nicolae Popa, impresia clară fiind, pentru marele public, că acuzatul a devalizat fondul financiar pentru a hrăni, între altele, burțile nesătule ale unor figuri publice, inclusiv din presă, care azi nici usturoi nu au mîncat, nici gura nu le miroase.
Dacă nu ar fi așa, nu s-ar explica de ce procurorii au ținut să indice cu maximă precizie destinația banilor furați de Vîntu.

Numai că, în ecuație apar niște ”mici” amănunte, care au fost, deja, trecute cu vederea de cei avizi de știri scandaloase: e vorba de faptul că jongleriile făcute de Vîntu aveau loc pe vremea cînd, departe de a fi unul dintre cei mai populari infractori ai țării, SOV era doar un om de afaceri în ascensiune, aproape anonim chiar și în cercurile de resort. Cum ar fi putut ști, în 1999, cu mai bine de un an înaintea căderii FNI, diverse personaje autohtone că banii puși la bătaie de SOV proveneau dintr-un prezumtiv jaf, e greu de imaginat. De unde să știe Tatulici, Cristoiu, clubul Rapid, International Herald Tribune sau mai-marii federației de Atletism că sponsorizările, donațiile ori majorările de capital sunt făcute cu bani murdari, atît timp cît nici azi, după mai mult de un deceniu, problema nu e tranșată în justiție?

Au vreo vină Gabriel Liiceanu ori Alexandru Paleologu că au acceptat premiile pentru excelență în cultură oferite odinioară de pușcăriașul de azi, cînd la vremea respectivă el nu era perceput altfel decît un Mecena al timpurilor moderne, cu afaceri pe care nu prea le punea nimeni la îndoială?

Au vreo vină ziariștii de la Realitatea TV, să zicem, dacă se va dovedi la un moment dat că salariile lor au fost plătite, ani de-a rîndul, din bani de furat?
Evident că nu, vinovat în toate aceste cazuri nu va fi decît autorul infracțiunilor, cel care este, de altfel, și judecat pentru asta.

Iar dacă au fost, printre cei ”omeniți” de Vîntu în anii 90, oameni și instituții care știau prea bine de proveniența banilor, procurorii ar fi avut obligația să puncteze în clar acest lucru.
Reamintim cazul faimos al Maicii Tereza, care a primit donații consistente, la un moment dat, din partea unuia dintre cei mai mari delapidatori din istoria SUA, Charles Keating; cîtor oameni le-a trecut prin cap să o pună la zid pentru asta, deși, în treacăt fie spus, laureata Nobel știa mai multe despre Keating cînd acceptase banii decît Cristoiu și Dinescu despre Vîntu, în 1999?
În fapt, asistăm, așa cum scriam mai sus, la încă unul din nesfîrșitele episoade ale telenovelei DNA/Parchetul General, care produce, de ani de zile, mai multe valuri prin amănuntele picante și nerelevante, juridic vorbind, din dosare, scurse mereu și mereu ”din eroare” în presă, decît prin trăinicia probelor.

Un joc penibil și periculos pentru democrație, care nu dă semne, din păcate, că se va opri prea curînd. (Bogdan Tiberiu Iacob)