Un caz stupefiant de cenzură totală în plină democrație: de patru ani de zile, o piesă de teatru de excepție a unuia dintre cei mai în vogă dramaturgi zace îngropată în stadiu de ”repetiție” doar pentru că personajul central aduce izbitor de mult cu Traian Băsescu, purtînd și același nume. De altfel, nici nu este o simplă coincidență.

Acum patru ani, la Teatrul de Comedie a intrat vijelios în repetiție piesa de teatru ”Vecinii noștri de pat” a lui Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Tocilescu și cu George Mihăiță și George Ivașcu în rolul principal. Piesa era dată ca un viitor mare succes și a fost așteptată cu mult interes, mai ales că presa relata încă de la repetiții o mulțime de evenimente notabile: la castingul pentru diverse roluri a fost o aglomerație de nedescris, o pretendentă la un rol de prostituată s-a dezbrăcat în fața examinatorilor șocați și s-a spălat cu apă dintr-o sticlă, în locurile intime, actorii nu puteau să repete rolurile cum trebuie din cauza hohotelor de rîs care îi potopeau șamd.

Despre ce e vorba, în mare? Undeva, în Spania, într-un loc unde căpşunile cresc cât pepenii, Traian, noul urmaş al marelui împărat roman, este şef peste o comunitate de români plecaţi din ţară ca să se îmbogăţească. Printre lădiţele de căpşuni, Traian leagă şi dezleagă destine şi-şi propune să construiască o nouă ţară, Românica Mare. Prin şantaj şi ameninţări, noul „împărat” ţine sub control întreaga comunitate în care adulterul şi violurile sunt la ordinea zilei şi nimic nu se întâmplă fără ştirea lui. În final? Mimi, prostituata care se visa educatoare, îşi împlineşte visul. Deschide o grădiniţă specială cu program de noapte, pentru copiii târfelor. Iar Traian împărăţeşte lumea cocoţat pe columna de lădiţe de lângă căpşunul imperial. Personajul seamănă izbitor cu Traian Băsescu, iar autorul recunoaște, pentru Inpolitics, că asta a și urmărit, mai ales că Nicolau se aflase, nu demult, într-un conflict major cu președintele, care a făcut tot posibilul să îl debarce de la șefia TVR, unde fusese numit de regimul PSD. E privilegiul artiștilor să își ia revanșa în acest fel: Michelangelo a pictat cu urechi de măgar, în Judecata de apoi, figura maestrului de ceremonii al Papei, Biagio da Cesena, care opinase că în Capela Sixtină predomină nuditatea și vulgaritatea, iar Wagner cu greu a fost convins să nu boteze un erou negativ din ”Olandezul zburător” cu numele unui critic muzical, Eduard Hanslick, care îl călca pe nervi.

Totuși, dincolo de mica răzbunare a dramaturgului, trebuie spus că piesa (textul integral aici) nu e croită pentru a-l înțepa pe Băsescu, ci este o privire amară asupra vieții milioanelor de căpșunari români nevoiți să plece în pribegie pentru un ban muncit cu greu. Un subiect puțin sau deloc atins, pînă acum, în cinematografia, teatrul sau literatura ultimilor ani. O piesă, îndrăznim să afirmăm, care s-ar fi jucat precis cu casa închisă, estimări împărtășite, la vremea respectivă, și de mai-marii teatrului. Numai că nu a fost să fie așa. Dintr-o dată, repetițiile au început să se tărăgăneze, data premierii să se îndepărteze, pînă cînd totul a fost lăsat baltă, pe mutește. Paradoxal, în România s-a putut juca fără probleme o piesă precum ”Evangheliștii”, a Alinei Mungiu, considerată o mega-blasfemie, refuzată de mulți actori și regizori și în care erau batjocoriți sfinții din Biblie, dar nu s-a putut juca una în care era caricaturizat un lider politic. Ce-i drept, ditamai președintele.

Valentin Nicolau afirmă că, din informațiile pe care le-a putut obține, ordinul a venit de undeva, de la primăria generală condusă, pe atunci, de Adriean Videanu, și de care aparține Teatrul de Comedie. ”Întîi am avut niște discuții cu regizorul Tocilescu, a încercat să mă determine să schimb numele personajului Traian și să mai tai niște pasaje care făceau prea limpede asemănarea cu președintele, apoi mi-a spus că lui Mihăiţă, care era şi directorul teatrului îi este frică. George Mihăiţă dădea vina pe Toca (Tocilescu n.n.). Mă trimeteau de la Anna la Caiafa. Într-un târziu s-a oprit totul, definitiv. Am încercat, o bună perioadă, să aflu ce soarta va avea, totuși, piesa, dar toți s-au codit să îmi dea un răspuns explicit. Oficial, piesa nu a fost respinsă, ba chiar mi s-au plătit, corect, drepturile de autor, nici nu s-a anunțat scoaterea ei din programele viitoare, pur și simplu s-a așternut tăcerea și atît”. Nicolau mai spune că, în anii care au urmat, a tatonat terenul la alte teatre pentru punerea în scenă, dar vestea întîmplării de la Comedie se răspîndise și nimeni nu a dorit să riște. Cîțiva jurnaliști ori critici precum Bedros Horasangian s-au întrebat, ulterior, în cronici de presă, ce s-a întîmplat cu piesa, dar răspunsul nu a venit de nicăieri.

Dramaturgul încă mai are un dram de optimism: ”Sper că piesa mea va fi reluată după ce va expira mandatul actualei puteri…Nu credeam, totuși, să trăiesc asemenea momente la aproape două decenii de la dispariția dicaturii și a cenzurii de stat. Întîi a fost piesa mea, ”Legenda ultimului împărat”, care a fost scoasă o jumătate de an de pe afișul Naționalului, în 2005, imediat după ce la Cultură a venit ministru Mona Muscă, apoi a pățit-o ”Vecinii…”. În general, piesele de teatru constituie radiografii vesele ori amare ale vremurilor în care sunt create; piesa mea a reușit asta chiar fără să mai ajungă pe scenă!”.

Pînă atunci, piesa poate fi citită în volumul scos în 2006 de editura Nemira, ”Mai jos de Figueras”, în care, pe pagina de gardă, autorul a scris o dedicație tulburătoare, prin semnificații: ”Dedic această carte tuturor acelor lucrători în cultură de pe plantațiile politicienilor”. (Bogdan Tiberiu Iacob)

Cîteva dintre replicile lui Traian, eroul piesei ”Vecinii noștri de pat”

– ”Lasă că-mi vine şi mie rândul! Vezi doar că mă pregătesc. Mă uit la feţele găinarilor ăstora de-şi zic mari conducători. Actori proşti! Imediat te prinzi că aruncă numai vrăjeli. Golăneală ieftină! Uită-te la faţa mea. Mint cum respir. Şi sunt şi popular. Beau prin toate crâşmele şi mitocanii mor de plăcere că stau cu ei la masă. Ocazie cu care îi mai şi întărât unul împotriva altuia. Le-o trag muierilor lor, ca să vadă toată lumea că am cojones. Le ai sau nu le ai, poporul trebuie să creadă că eşti dotat şi-atunci cade pe spate de admiraţie. Ţine minte chestia asta că o să-ţi folosească. Ai două afară, să te văd cum le bagi în casă. Poţi să dai şi mama dublei că tot nu mă mai ajungi. Vezi cum se-nvârte roata?! Mă dau eu cu carte ca să-i jignesc pe ţopârlani? Nu fac greşeala asta! Mişc eu ceva concret, mă poate acuza careva de aşa neghiobie? Ce-s prost, ca să aibă ei să-mi găsească cusururi? Le găsesc eu lor şi le frec ridichea de lumea crede că-s ăl mai priceput. Ştii cum zice atunci fraierul? „Meşter mare, cârmaciul!“ Hai, că sunt pregătit! Doar dracu’ ce mă depăşeşte. Ai vreun dubiu că o să ajung el primario maximo de la Românica Mare? N-ai! Recunoaşte! Îţi stă în gât, dar n-am ce-ţi face. Ţi-am luat partida! Acum, dă cununa, că doar n-am jucat pe degeaba!”

– ”Să ştii că ai dreptate. Când poporul n-are preocupare îi merge mintea la prostii. Iar dacă are şi ce băga în burtă şi, Doamne fereşte, mai pune şi-un ban deoparte, chiar poate s-o ia razna. Corect, nenică, atunci e musai să-i dai o preocupare. Ceva măreţ de făcut. Adică, vrei să spui că pe mine mă paşte pericolul ăsta?!… Zi, Împărate, ce să fac? Ce să le dau eu să robotească?… Canal s-a făcut, casă mare să-i zică că-i pentru popor este… Ai pierdut iarăşi! Şi nu stabilirăm pe ce-am jucat. Secrete nu mai ai, ce mă interesa ţi-am luat deja. Ce mă fac eu cu tine? Nu-mi mai eşti de folos la nimic… Te vând la bulgari. O să capăt pe tine doi saci cu gogoşari şi o pungă de ardei iuţi. Nu merită osteneala. Tot de la românaşii noştri trebuie să umflu banul. Ce-şi închipuie ei, c-au venit aici să se-mbogăţească?! De-aici or să plece mai săraci de cum au venit!… Ştiu! Tot eu să te-nvăţ! Chiar că nu mai faci două parale! Îi pun să-mi ridice o columnă. Înaltă, frumoasă, cu scene de la cules şi de la logodna lui Mimi cu Gomez. De-acolo, de sus, o să văd Românica Mare cum creşte şi străluceşte sub soare”.

– ”Serios? Bă, eu nu mă pricep la nimic, dar fac bani din orice. N-am şcoală înaltă, dar când deschid gura lumea se uită vrăjită la mine. Vând şi cumpăr orice şi pe oricine. Voi cu mine vă puneţi?! (Arătând către IONEL.) Uite la necăjitul ăsta. Se pricepe la o groază de lucruri, dar a ajuns şomer. Îl întreţine nevastă-sa cu banii de pe delegaţii… Vai de capul vostru! Traian o să facă mare carieră. O să vedeţi voi!”

– ”Bă, poporul fără să aibă un tătuc nu poate trăi. Iar tătucul nu trebuie să facă nimic, doar să fie simpatic. Ce ar trebui el să facă, dracu’ ştie, îşi imaginează poporul”.

”V-aţi găsit cu cine să vă puneţi! Cu mine?! Bă, voi ştiţi că azi sunt alegeri? Aflaţi că eu mă duc la vot. Să mă votez. Un vot în plus nu strică. Dacă câştig, am să-mi bat joc de-o ţară-ntreagă! Sunt pregătit. Am toate calităţile lipsă ca să ajung mare”.

”O să vă promit totul şi-o să fac nimic. Băşcălie! Băşcălie, asta meritaţi! ”