„Iete fleoşc! Cum să-i ceară lui madam Băsescu să-şi dea demisia?! Dar cine se crede ea, cine-i, dom’ne, Maria asta?! Doar eu pot să-i cer lui Trăienel ceva. Şi, na, că nu-i cer!… Clar?! Să n-avem discuţii… Răbdare… Mi-a zis că are el în cap o schemă, să-mi dea mie în păstrare din ce-a pus deoparte, dar sărăcuţul nu ştie că nici eu nu mai am unde să dosesc. Doar dacă arunc vreo două sute de perechi de pantofiori şi vreo sută cincizeci de poşeţele, dar mi se rupe sufletul, că şi ele au costat aproape milionul de euroi.

Şi au sclipici şi paiete, de ţi-e mai mare dragul!… Numai că pe aceeaşi suprafaţă încap, în hârtii de 500, vreo câteva sute de milioane de euroi, că nu mi i-o da mie chiar pe toţi. Aia mică de la Bruxelles are şi ea capacitate să pitească, iar notara-lu-tata şi mai şi. Planul e genial, ca tot ce face Rechinel – ce-mi place să-l alint aşa! Bag totul în declaraţia de avere şi zic că la mine în casă cocoşul a făcut ouăle de aur şi, când se liniştesc treburile, mă divorţez şi fac partaj cinstit: iau eu mai tot, că cine ştie cunoaşte ce-a făcut fata, iar dacă Şrek al meu măcăne îi dau eu de treabă la procuratură… Apoi, femeie liberă, îmi refac viaţa şi mă mărit cu Trăienel-Rechinel… Asta crede el! Atunci va fi un „fost”, o să aibă probleme cu justiţia, o să stea ascuns în casă de frică să nu-i iasă în cale vreun român care să vrea să-i rupă gâtul ca la găină… Ce soartă aviară am avut şi eu! De ce nu mi-ai dat şi mie, Doamne, unul mai cu copite, mai cu coarne, mai cu… şi căruia să-i placă nu doar să se dea bărbat, ci să şi fie?! Ce, una sensibilă ca mine se poate satisface doar cu presupusul? De-ar şti poporul câtă inaniţie am suferit eu! Ei tot au mai avut ceva-ceva de băgat în gură. Eu, în singurătatea mea, nopţile făceam planuri politice, număram şpaga şi aveam vise erotice cu opoziţia… Să sugi pixul şi să ai coşmaruri cu Voiculescu nu-i chiar de colo. Chiar, la o adică, care ar fi mai de viitor?… Vanghelie! Ştie cu şmangla, iar, când vorbeşte, mi-aduce aminte de EBA… Nu, fără nostalgii, c-or să mă răscolească amintirile guvernării!… Şi cu bijuteriile ce fac?! Le bag în genţi! Or încăpea?… Ca să vadă că sunt darnică, le las bicicleta. Da, bicicleta cu care am făcut înconjurul lumii pe televizoare. Aşa sunt eu, mână spartă, dau totul la sărmani. Le las şi andrelele şi mopul din campanie şi calul, că tot nu era al meu. Ce armăsar! Dar n-am avut parte… Poate mă dau la societatea civilă, că-i iar la modă. Cum mi-ar sta cu Mircea Toma? Neras, şleampăt, cu clanţă când primeşte ordin de la şefii noştri… Nu mă lasă conştiinţa, că-s prietenă cu nevastă-sa… Şi, după atâţia ani de acoperire, să-l dau tocmai eu în vileag?!… Mai bine încep de pe acum să ţip: Viol!… Viol!…” Aici, înregistrarea a fost bruiată. La transcriere, pentru ca adevărul să fie respectat, cineva va completa competent că pe fundal se auzeau manifestanţi vociferând bestial – pe exemplarul destinat preşedintelui. Iar pe exemplarul de rezervă, ăla pentru la o adică, va scrie că din camera lui Nuţi tocmai ieşea unul cu chelie şi c-o sticlă de Johnny Walker în mână şi care nu s-a uitat cu ochi buni la securistul de serviciu. (Valentin Nicolau)