Alegerile care au loc azi în SUA sunt urmărite de români cu atenție mai mare decît cea acordată scrutinului care urmează la noi. Motivul interesului nu e greu de intuit: marea întrebare, pentru noi toți – să nu fim ipocriți – e ce ne iese de pe urma rezultatului alegerilor americane? Vom avea o sporire a interesului american față de România sau dimpotrivă? Și dacă e prima variantă, însemnă că vin investitorii tăvălug? Nu știm exact ce planuri au Trump ori Clinton pentru țara noastră; sigur e, însă, cum dovedește istoria, că suntem o țară tare greu de mulțumit.

Românii și-ar fi dorit mult mai multe investiții americane, dacă tot e să fim parteneri strategici cu ei, și bombăne că ele nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Și e valabil și în ce privește alte state. Ceea ce se uită, la noi, e că nimeni nu vine să investească pentru a pierde, ci pentru a cîștiga. Iar România e o țară extrem de dificilă pentru investitorii străini, din mai multe motive. Lipsa de predictibiltate politică e unul major, la fel schimbările aiuritoare ale legislației fiscale. Și, peste toate, mai e un element extrem de păgubos: românii suferă, mulți dintre ei, de un soi de naționalism economic.

Pe o parte se reclamă absența investitorilor, pe alta se reclamă preluarea brandurilor mioritice de către străini și distrugerea capitalului autohton.
Încă și mai ciudat, la noi se anchetează cu procurorii nu afacerile care au dispărut cu zile, în numele unor interese meschine, ci acelea care, de bine, de rău, funcționează.

Caii de bătaie sunt companii precum Rompetrol, Petrom, Sidex-Mittal, Ford Craiova, Dacia Renault etc.
Din piepturile naționaliștilor răsună, periodic urletul-întrebare: de ce a trebuit să vindem ”perlele” industriei străinilor, ca să bage ei banii în buzunar?

Bună întrebare!

Un răspuns simplu și imparabil ar fi: pentru că, în posesia statului nostru fiind, cu toatele produceau nu sume uriașe pentru buget, ci pierderi masive (un milion de dolari pe zi numai Sidexul).

Ca să facă Dacia rentabilă, francezii au investit bani, know-how și muncă enormă. Americanilor de la Ford li se reproșează că fac mai puține mașini pe zi decît se prevede în contract, uitînd că statul trebuia să livreze infrastructura necesară, pentur că altfel, mașinile produse nu pot fi transportate din fabrică. Celor de la Petrom li se reproșează că redevențele sunt prea mici, dar nu explică nimeni de ce ele nu sunt majorate, atît timp cît e la îndemîna noastră să o facem.

Cît despre Rompetrol, e, probabil, acuzatul de serviciu al ultimilor 15 ani. Inutil să spunem că, fără privatizarea din 1998, ar fi urmat soarta Rafo (reintrată azi în insolvență după ani de zile de chinuri generate de privatizări eșuate), probabil dispărînd de tot, după ce Petromidia era să fie vîndută turcilor de la Akmaya, cei cu drojdia de bere.

Dispariția companiei ar fi fost, în primul rînd, bucuria rușilor de la Lukoil Bulgaria, care scăpau de un concurent major în sud-estul Europei.

Rompetrol a fost preluată, însă, și salvată de la dispariție de un grup de americani și de românul Dinu Patriciu.

După balamucul generat de anchetele nesfîrșite, cu substrat politic clar, Patriciu fiind un mare adversar al lui Băsescu, atît americanii cît și liberalul au decis să vîndă altora cu nervii mai tari, compania din Kazahstan.

Acum se anchetează și mai dihai: de la privatizarea inițială din 1998, pînă la preluarea de către kazahi.
Nu mai contează că, din 2003 pînă azi, Rompetrol a plătit peste 14 miliarde de dolari sub formă de taxe și impozite, la care se adaugă 15.000 de locuri de muncă susținute de operațiunile companiei.

Cu toate controversele din jurul său, Rompetrol, ca și Sidex ori Petrom, au rezistat pe piață, s-au dezvoltat și sunt cei mai mari contribuabili la bugetul de stat.

Între timp, în jurul lor au dispărut mai toate marile branduri comuniste. Duse sunt, azi, Oltcit, Autocamioane Brașov, Autobuzul București, Dorobanțul Ploiești, Aro, Pionierul București, Apaca, Zimbrul Suceava, Tricodava, Someșana, Tractorul Brașov, Dero Ploiești, Flamura roșie, Timpuri noi, Miraj București, Strungul Arad, Progresul Brăila, Vulcan, IMGB, Republica, Adesgo, Țigarete Iași și multe asemenea.

Altele, precum Comtim, Pegas, Eugenia, Guban se chinuie să renască sau să supraviețuiască.

Românilor le vine greu să accepte că salvarea unor branduri comuniste, transformarea lor în firme capitaliste de succes, salvarea locurilor de muncă etc presupun și anumite facilități pentru investitori, înțelegeri cu statul, cum ar fi scutiri la plata a unor impozite și taxe, contributii si penalitati aferente; conversia in actiuni a impozitelor, taxelor, contributiilor, finantarilor si altor sume datorate etc.
Privatizarea perfectă și curată precum spuma laptelui, mai ales în cazul unor mari obiective economice, nu prea a existat nicăieri, din păcate.

Să nu mai spunem că, adesea, s-a respins însăși ideea de privatizare, curată ori ba.

Ne amintim cu toții geniala strategie de promovare, acum cîțiva ani, a tradiționalei ciocolate cu rom, cînd s-a creat impresia că steagul României va fi înlocuit cu cel al SUA pe ambalaj. Era doar marketing, dar cu un anume substrat: pentru o reclamă de succes, realizată de McCann Erickson, s-a recurs la manipularea anti-occidentalismului de la noi.

Dacă românii ”înghit” atît de greu preluarea ciocolatei cu rom comuniste de către americani, vă dați seama ce trebuie să fi însemnat preluarea Rompetrol, cu ani în urmă.

De aici, impasul de care vorbeam mai sus: cum să te tragă inima să investești într-o țară în care, pe de-o parte, statul e obsedat să ancheteze fix afacerile de succes, iar pe de alta opinia publică bombăne că ne pierdem brandurile de tradiție și ne dispare capitalul autohton?

Indiferent că iese Trump ori madam Clinton, e greu de crezut că investițiile americane se vor îmbulzi, fie și pentru că România se va confrunta, pe mai departe, multă vreme, cu mentalități învechite, cu sensibilități exagerate și atitudini pline de echivoc. (Bogdan Tiberiu Iacob)