Din când în când nu plouă. Dăm vina pe schimbările globale. Apelăm la preoții ortodocși pentru rugăciuni. Să cheme norii. Și ne amintim că ne-am bătut joc de sistemul național de irigații. Vine ploaia și uităm.

Din nou, Petre Daea e la butoane. Unul dintre puținii demnitari de ispravă pe care îi mai avem. A luat țara în piept. Tropăie cu bărbăție prin zonele sinistrate. Și încearcă cum poate să calmeze spiritele. Să ne spună că nu e chiar atât de rău. Că nu va fi foamete. Că vom avea recolte. Dar ce-i în sufletul lui, numai Daea știe. În puținii ani în care s-a aflat în fruntea Agriculturii, s-a dat de ceasul morții pentru a încerca să repare ceva din ce au stricat alții. A găsit un sistem de irigații praf. Abandonat și jefuit. Nefuncțional. S-a apucat să îl refacă. A bătut țara în lung și în lat. A încheiat contracte. A tropăit pe șantiere. Apoi a fost schimbat. Și praful s-a ales. Acum ne uităm cu tristețe la cer. Chemăm preoții să ne aducă ploaia. Și așteptăm ca Daea să facă minuni. În tot acest timp, europenii au investit cu inteligență și au creat sisteme performante. Udă cu picătura. La rădăcină. În timp ce noi așteptăm ploaia. Și vrem să ducem apa la etaj. Că poate nu știați, la noi apa nu curge în jos. Curge în sus. Culmea este că avem și un program aprobat. O lege. Care ne obliga să investim din fonduri proprii un miliard de euro. Și praful s-a ales din acest program. El era conceput să creeze o primă bază de infrastructură pentru când vin fondurile PNRR. Trebuia să se ocupe ANIF. Adică Administrația Națională de Îmbunătățiri Funciare. Nu s-a ocupat.

Iar acum ne uităm la cer, la pământul crăpat și la Petre Daea.