Iată, din nou, se discută intens la CSM dacă politicienii care au comentat actele de justiție au încălcat sau nu independenţa acesteia. Este evident că, simplă discuție pe tema unor anchete sau a unor procese ori a unor verdicte nu înseamnă și nu poate însemna un atac asupra independenței acestei puteri în stat. Dar atunci ce? De ce revine, obsedantă, această preocupare? Iată o primă întrebare. O a doua, la fel de necesară, este dacă justiția este cu adevărat oarbă. Așa cum ar trebui să fie. Iar dacă este oarbă, ea nu aude? Și nu ciripește? Și dacă aude și ciripește justiția „îşi face treaba”? Sau greșește?
Cuvintele nu pot încalcă independenţa nimănui. Nici gândurile. Nici articularea acestora. Independenţa cuiva nu poate fi încălcată decât în măsura în care i se restrâng drepturile. În care ar fi îngrădit dreptul justiției de a lua decizii, fie în materie civilă, fie în materie penală, în acord cu litera și spiritul legilor. Altfel, orice dialog pe această temă nu poate fi caracterizat decât drept ceea ce este. Adică fie dezbatere, indispensabilă creșterii nivelului de educație juridică a cetățenilor, fie simplă cleveteală. Dar, în niciun caz, nu ar putea fi vorba de vreo restrângere a drepturilor justiției de a acţiona pe terenul conferit de Constituţie. Dacă există judecători care se simt cumva intimidaţi sau deturnați, în urma unor afirmaţii lansate în spațiul public, de către cetățeni, de către analiști sau de către politicieni, aceştia nu sunt decât persoane care își restrâng, în mod voluntar, drepturile. Sau care utilizează pretexte nefondate pentru a-și camufla, fie neputință, fie lipsa de curaj, fie incompetenţa.
Iată, în ceea ce îi privește pe procurori, aceștia nefiind parte a puterii judecătoreşti, nefiind nici măcar magistraţi, ci doar avocați ai statului, egali cu reprezentanții legali ai cetățenilor, nici nu poate fi vorba, în cazul lor, de vreun atac împotriva independenţei unei puteri în stat. Pentru că ei nu fac parte din aceea putere.
Așa stând lucrurile, putem înțelege de ce de mii de ani este consacrat principiul conform căreia un judecător, pentru a fi drept, arbitrează fiind legat la ochi. Pentru că verdictul său trebuie dat fără a ține cont de poziția socială a persoanelor în cauză. Dar trebuie, același judecător să fie și mut și surd? Da și nu.
El trebuie să fie surd pentru a nu asculta cântecele de sirenă ale unora sau ale altora, produse în afara procesului propriu-zis. Prin urmare, un adevărat magistrat, care are putere și independenţă atât de multă cât vrea să-și ia, nu trebuie să se lase impresionat sau influențat, sub nicio formă, de ceea ce aude în spațiul public. De comentariile transmise de posturile de televiziune. De declarațiile politice din Parlament. De afirmații contradictorii ale părților. Fie că este vorba de un proces civil, fie că e vorba de un proces penal. Magistratul trebuie să fie surd și atunci când „la o cafea” – vorba lui Traian Băsescu – un politician de vârf îi sugerează să procedeze într-un anumit fel. Sau când același politician o face la televizor. El trebuie să fie, de asemenea, surd și atunci când una dintre persoanele judecate lansează, tot în spațiul public, fel de fel de ipoteze, paralele cu probele în dosar. Și, în fine, magistratul trebuie să fie cu atât mai surd cu cât, așa cum se știe, în afacerile sale juridice își vâră coadă și unii reprezentanți ai serviciilor secrete. El trebuie să fie surd la ameninţări, la șantaj sau la solicitarea de a-și îndeplini obligațiile ilegale de ofițer acoperit.
În același timp, judecătorul nu trebuie să fie surd în cea ce privește alte semnale transmise de societate. De pildă, atunci când justiția, în numele dreptății, calcă în picioare, cu buldozerul, destine, atunci când lipsa de profesionalism sau reaua-credință aduc prejudicii în materie penală, civilă sau comercială unor oameni nevinovați, nu se mai justifică, sub nicio formă, surzenia. Magistratul nu este o plantă izolată steril de restul grădinii. El are obligația de a fi atent cel puțin atunci când simte că a greșit sau este pe cale de a greși. Atunci și numai atunci, el trebuie să audă.
Și, în termeni asemănători, putem pune în discuție și muțenia. Magistratul, care este exclusiv un reprezentant al puterii judecătorești, nu are dreptul să clevetească. El nu polemizează pe marginea proceselor în curs ori a anchetelor penale. Judecătorul nu are dreptul să participe la talk-show-uri pe teme juridice, atunci când se discută speţe aflate în curs. Ceea ce nu înseamnă însă că judecătorul trebuie să tacă atunci când, după ce o sentință a devenit definitivă, ea este contestată și atacată în spaţiul public, de răuvoitori. Ei bine, atunci, magistratul, într-un stat de drept, despre care mulți vorbesc – fără să înțeleagă ce înseamnă – are, nu numai dreptul, ci și obligația de a ieși la rampă și de a da explicații, promovându-și și susținându-și opinia în funcție de care și-a exercitat rolul activ pe care îl are într-un proces. El trebuie, de asemenea, să nu tacă atunci când s-au exercitat presiuni asupra sa, de către reprezentantul vreunui serviciu secret, de către vreun procuror sau avocat sau de către politicieni.
Dacă altfel ar stat lucrurile decât așa cum le-am descris mai sus, atunci forma grafică a justiției ar semăna, periculos de mult, cu cea consacrată de către vechii chinezi, discreții absolute. Aceea faimoasă maimuță, în trei ipostaze, cu mâinile peste gură, cu mâinile peste ureche și cu mâinile peste ochi. Care nu are voie să vadă, să audă sau să vorbească. Expresia utilizată ulterior de sistemele de tip mafiot.
De aceea, justiție, din care fac parte, în sens stric, doar judecătorii, iar, în sens larg, și procurorii și avocații, este o zeiță cu ochii legați și cu o balanță în mână. Și atâta tot. (Sorin Rosca Stanescu)