CURS VALUTAR
1 EUR = 4.9490 RON DOWN | 1 USD = 4.3853 RON DOWN | 1 GBP = 5.8544 RON DOWN

La câte capete joacă Vladimir Putin?

0 comentarii / 1670 vizualizări / 12 octombrie 2015

Se ştie. Este uşor să declanşezi un război. Este mult mai greu să instaurezi pacea. Din acest punct de vedere, au dreptate geopoliticienii care judecă, la rece, eficienţa unor politici. Şi îi declară cu adevărat învingători doar pe cuceritorii păcii. Nu pe declanşatorii războaielor. Şi nici măcar pe cei care au învins o armată. Şi au ocupat un stat. Pentru că asta nu înseamnă şi câştigarea unui aliat. Şi prin asta, a unei păci durabile. Din această perspectivă, cel de-al Treilea Război Mondial este, încă, destul de straniu. Şi suficient de confuz pentru a-mi permite să declanşez o polemică, pe această temă, cu Adrian Severin.
Înarmat cu o carieră prestigioasă, cu o cultură pe măsură şi cu o inteligenţă dedicată geostrategiilor, Adrian Severin, invocând diverse scrieri şi declaraţii, ajunge, zilele trecute, la următoarea concluzie: există o alianţă secretă, tacită şi mai puţin tacită, între Moscova şi Washington. Peste capul Europei. Peste capul celorlalte state. Utilizând instrumente, recunosc, mai modeste, dar fructificând, din plin, logica formală, eu am ajuns la o concluzie contrară. Dacă cumva există o înţelegere, aceasta este, mai degrabă, pe axa Moscova – Berlin.
Una peste alta, fie şi numai din confruntarea celor două teorii, care au numeroşi partizani de-o parte şi de cealaltă, reiese că Vladimir Putin joacă la două capete. Cel puţin două capete. Şi asupra unei realităţi, acum, aproape toată lumea este de acord: din jucător de mâna a doua, dintr-un stat pedepsit, îndiguit, izolat, prin câteva strălucite, dar şi cinice mişcări politice, Rusia devine, nu numai jucător de prim rang, ci şi arbitru. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, că, din ceea ce diplomaţii numesc “partea problemei”, Moscova are vocaţia de a deveni “partea soluţiei”. A cărei soluţii?
În acest moment, în conflictul generat de îndelungata criză din Orientul Apropiat, sunt angrenate, într-un fel sau altul, nu mai puţin de 40 de state. Între acestea există sau urmează să se încheie alianţe. Ceea ce nu înseamnă că pe parcursul acestui conflict, poate până la declanşarea lui la scară globală, nu trebuie eliminate şi ipoteza desfacerii unora dintre alianţele existente.
Ce se întrevede până în acest moment? Într-o parte există NATO. O alianţă dominată de Statele Unite. Dar care este divizată în ceea ce priveşte conflictul al cărui epicentru este Orientul Apropiat. Mai mult decât atât. Chiar şi în Statele Unite, până una – alta, cea mai redutabilă forţă militară a lumii, opiniile sunt contradictorii. Există, la vârful decidenţilor politici de la Washington, persoane care îl aplaudă pe Putin. Şi există, de asemenea, persoane care îl acuză, în mod violent, de declanşarea unor agresiuni din ce în ce mai greu de controlat. Şi care cer pedepsirea Rusiei.
Şi mai există Uniunea Europeană. Care, dincolo de câteva armate naţionale, mai mult sau mai puţin consistente, nu reprezintă, în sine, o forţă militară de prim rang. Uniunea Europeană, în sine, nu poate juca, sub aspect militar, un rol relevant.
În jocul alianţelor, însă, în timp ce Europa este divizată, în timp ce există o falie din ce în ce mai pronunţată între statele europene şi Statele Unite ale Americii şi în timp ce, cum arătam succint, opiniile sunt contradictorii şi la Washington, în cealaltă parte a spectrului politic şi militar se conturează, totuşi, câteva opţiuni.
Şi aici intervine jocul strălucit, pervers şi periculos al Rusiei. Intervenind brutal în Siria, după ce a făcut acelaşi lucru, cu succes, în Ucraina, Rusia reuşeşte să-şi identifice, pas cu pas, noi aliaţi. Dar şi noi duşmani. În jocul alianţelor, Rusiei, strategii de la Kremlin au reuşit să creeze o uriaşă confuzie. Cochetând cu state din fosta Europa de Est, acum membre ale Uniunii Europene şi NATO, Rusia a obţinut două rezultate. Pe de o parte, a ostilizat câteva ţări de la periferia Uniunii Europene, cum este România şi Polonia, şi, pe de altă parte, în mod tacit, şi-a apropiat alte state. Cel mai elocvent caz fiind cel al Ungariei. În acelaşi timp, o serie de interese comune, oculte pentru publicul larg, apropie, din când în când, în chestiuni semnificative de politică externă, de geopolitică, Moscova de Berlin şi, uneori, chiar de Paris. Putin creează astfel o punte, dacă nu cumva chiar o axă de interese între Federaţia Rusă şi Germania.
Faptul că America s-a comportat extrem de şovăielnic şi de confuz în Orientul Mijlociu, realitatea că, în ciuda unor războia declanşate de ea în Afganistan, în Irak şi în Libia, pacea nu a fost câştigată de către Washington, iar mult trâmbiţatele valori democratice ale Occidentului nu au putut fi implementate în lumea arabă, le-a dat apă la moară unor importanţi politicieni de la Washington. Aceştia cer, din ce în ce mai insistent, o resetare a întregii strategii a Statelor Unite. Dar o resetare înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât o refacere explicită a unui tandem cu Moscova. Cel care, pe tot parcursul Războiului Rece, a reuşit să menţină echilibrul de forţe în lume şi o relativă pace în spaţiul geografic, pustiit de cele două Războaie Mondiale. Ceea ce îi conduce pe mulţi la concluzia că există deja un pact secret Moscova – Washington, prin care lui Putin i se dă mână liberă în Orientul Apropiat. Şi asta pe seama sacrificării de către Statele Unite a intereselor europene. Oare Europa urmează să fie pusă, de către Washington, în braţele Moscovei?
Dacă aşa stau lucrurile, dacă teoria îmbrăţişată de mulţi geopoliticieni şi susţinută, cu atâtea fervoare, de domnul Adrian Severin este reală şi se confirmă, atunci am putea trage concluzia că în această vastă operaţiune, întreprinsă la scară globală, Statele Unite au un complice important, chiar în Uniunea Europeană. Acest complice ar fi Germania. Mergând mai departe în această logică, urmează să luăm act, cu uimire, de ultima declaraţie, care a şocat o lume întreagă, aparţinându-i lui Jean-Claude Juncker, preşedintele Uniunii Europene. Acesta se dezice, în mod dur, extrem de răspicat, de politica Washington-ului, acuzând America că încearcă să izoleze şi să sancţioneze Rusia, în mod nemeritat şi periculos, şi solicită, în viitor, o reconstrucţie a raporturilor de colaborare politică, economică şi strategică cu Kremlinul. Dar toată lumea ştie că Juncker nu este decât o portavoce a cancelarului german Angela Merkel.
La ce concluzie ar putea ajunge susţinătorii tezei alianţei secrete pe axa Moscova – Washington? Nici mai mult, nici mai puţin că, de fapt, Statele Unite împing “la înaintare” Germania şi respectiv, Uniunea Europeană, pentru a face ele primul pas de reconciliere cu Federaţia Rusă. Dar, în aceste condiţii, trădarea Europei de către Washington ar fi un non-sens. O contradicţie în termeni.
De aceea, eu susţin teza contrarie. Şi anume că, proximitatea geografică cu Rusia, precum şi antecedentele politico-militare, obligă Uniunea Europeană la mai multă prudenţă şi chiar la o atitudine de conciliere, mergând până la complicitate cu Moscova. În timp ce Statele Unite nu sunt, nicidecum, în situaţia de a încheia un pact cu Putin şi de a accepta o reîmpărţire a sferelor de influenţă, având în faţă ca jucător global o Rusie slăbită economic şi demografic, dar încă relativ puternică militar. Un argument în plus în acest sens, la care nu m-am referit deloc până acum, este China. Şi interesele ei politice, economice şi militare în Orientul Apropiat şi în nordul Africii. Aceste interese apropie China, nu de Statele Unite, ci de Rusia. Este al treilea cap de pod vizat de Moscova. (Sorin Roșca Stănescu)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *