”De ce istoria protestelor din România privește Ucraina mai mult decît pare” scrie, într-un articol pentru „Судово-юридична газета” (Ziarul Judiciar-Juridic), Hristina Gladîșeva, judecătoare ucraineană. ”Decembrie 2025 a devenit un moment de cotitură pentru România. Țara a fost zguduită de cel mai mare scandal din sistemul judiciar din ultimul deceniu — și nu din cauza politicienilor. Ci din cauza judecătorilor înșiși.

Totul a explodat după ampla investigație jurnalistică Justiție capturată, care, fără eufemisme, a spus lucrurilor pe nume:
presiune sistemică asupra judecătorilor și procurorilor;
manipularea repartizării dosarelor;
urmăriri disciplinare împotriva celor principiali;
decizii „convenabile” în dosare sensibile de corupție.
Sistemul judiciar a fost numit public „capturat”. Și nu au fost sloganuri ale activiștilor. Au fost mărturii ale judecătorilor și procurorilor înșiși. Sute de magistrați au semnat apeluri deschise, recunoscînd că problema nu ține de persoane izolate — ci este una sistemică.
Mii de cetățeni au ieșit pe străzile Bucureștiului, Clujului și Timișoarei cu mesaje simple și dure:
„Judecători independenți, nu docili”, „Justiție, nu corupție”.
În acest context aproape revoluționar, la 15 decembrie 2025, CEDO a examinat cauza Danileț c. României.
Nu mai era doar un dosar. Era un simbol. Un simbol al ceea ce i se întîmplă unui judecător care vorbește public. Un simbol al felului în care sistemul nu pedepsește corupția, ci vocile incomode. Un simbol al prețului plătit pentru principialitate.
Judecătorul Cristi Danileț a contestat sancțiunea disciplinară aplicată pentru postări critice pe Facebook, în care vorbea despre starea sistemului de justiție și despre necesitatea reformelor.
Marea Cameră a CEDO i-a dat dreptate, constatînd încălcarea articolului 10 din Convenție — dreptul la libertatea de exprimare. Curtea a indicat explicit că astfel de sancțiuni creează un „efect de descurajare” pentru alți judecători.
Semnalul este lipsit de ambiguitate: un judecător are dreptul să vorbească, iar principialitatea nu poate constitui motiv de pedeapsă.

Iar acum, despre noi
Citind această istorie, este greu să scapi de sentimentul familiarității. Pentru că România anului 2025 nu este o „poveste străină”. Aerul din sistemul nostru judiciar național este electrizat de aceleași lucruri: scandaluri de corupție, nepotism, presiuni și persecuții pentru unii, favorizare și protecție pentru alții, manipulări ale repartizării automate a dosarelor.
Trebuie constatat și faptul că, în Ucraina, este menținută o atmosferă în care tăcerea este prezentată drept responsabilitate, iar critica — drept o amenințare la adresa stabilității.
Tăcem pentru că „nu e momentul”.
Tăcem pentru că „trebuie să păstrăm unitatea”.
Tăcem pentru că „ne vom lămuri după victorie”.
Tăcem pentru că „așa convine”.
Și, treptat, ne obișnuim să pretindem că totul este în regulă.

Presiunea de azi rareori mai arată ca o interdicție directă. Mai des, ea ia forma unei aluzii. A unui risc reputațional. A unei etichete indezirabile. A izolării. În asemenea condiții, tăcerea încetează să mai fie neutră. Devine o alegere conștientă: să nu vezi, să nu auzi, să nu riști.
Și atunci apare întrebarea incomodă, dar inevitabilă: cine suntem cînd tăcem, deși înțelegem? Cine suntem cînd vedem și nu vorbim? Cine suntem cînd confundăm prudența cu autocenzura?
Sunt convinsă că justiția nu se prăbușește dintr-odată. Ea dispare în tăcere.
Împreună cu vocile care au decis că tăcerea este mai sigură.

România 2025 este un test pentru întreaga Europă. Și, în același timp, un avertisment pentru Ucraina. Pentru că întrebarea nu este dacă există probleme — ele există peste tot. Întrebarea este cine este dispus să vorbească despre ele. Povestea lui Cristi Danileț arată că o singură voce nu schimbă sistemul instantaneu, dar tăcerea multora îi distruge viitorul. A apăra justiția este periculos. A nu o apăra este și mai periculos.
A vorbi pentru viitorul țării este o mare onoare.
Alegerea aparține fiecăruia dintre noi” mai scrie judecătoarea ucraineană. (Traducere și adaptare B.T.I.)