Cînd faza acută a pandemiei de COVID-19 s-a încheiat, bilanțul medical era deja cunoscut: milioane de morți, sisteme sanitare la limita colapsului, economii zdruncinate. Ceea ce s-a inventariat mai greu – și se resimte și astăzi – este o altă pagubă, mai puțin vizibilă, dar poate mai durabilă: erodarea profundă a încrederii dintre cetățeni, pe de o parte, și guverne, comunitatea științifică și mass-media, pe de alta. Opinia aparține reputatului medic Vasile Astărăstoae, care face într-o analiză de azi, o evaluare fără menajamente a perioadei și ridică întrebări tulburătoare.

Certitudini vîndute în locul unor incertitudini reale

Concluzia lui Astărăstoae, fost președinte al Colegiului Medicilor din România și fost rector al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, nu privește eficacitatea vaccinurilor în sine, ci modul în care autoritățile au construit și gestionat discursul public în jurul lor – și prețul pe care societățile democratice îl plătesc pentru erorile din acea perioadă.

Vaccinurile anti-COVID-19 au fost autorizate după un proces accelerat, comprimat de la peste un deceniu la aproximativ un an. Justificarea era reală: o urgență fără precedent impunea un răspuns pe măsură. Problema nu a fost viteza, ci narativul construit în jurul ei. Autoritățile, organizațiile internaționale și o mare parte a comunității medicale au promovat mesajul că vaccinurile sunt „sigure și eficiente” – un mesaj aparent corect în termeni generali, dar prezentat deseori ca o certitudine absolută, acolo unde existau incertitudini legitime, afirmă medicul.

Cînd studiile post-autorizare au identificat riscuri reale – precum asocierea dintre vaccinurile cu ARNm și miocardită la bărbații tineri -, iar recomandările oficiale au început să se schimbe pe parcurs, efectul asupra credibilității instituțiilor a fost devastator. Cetățenii nu au interpretat aceste modificări ca pe o evoluție normală a cunoașterii științifice, ci ca pe dovezi de incompetență sau, mai grav, de manipulare.

Mandatele vaccinale și certificatele sanitare au adăugat un alt strat de tensiune. Condiționarea accesului la locul de muncă, la restaurante sau la mijloace de transport de statutul vaccinal a ridicat întrebări fundamentale despre principii pe care medicina modernă le consideră consacrate: consimțămîntul informat și autonomia individuală.

Astărăstoae subliniază o distincție esențială, adesea pierdută în dezbaterea publică: o persoană poate considera vaccinarea utilă și să respingă, totodată, obligativitatea ei. Confundarea sistematică a acestor două poziții – etichetarea oricărei rezerve ca „antivaccinism” – a otrăvit dialogul și a împins mulți oameni spre poziții tot mai radicale.

O polarizare care a depășit sănătatea publică

Efectul cel mai grav nu s-a produs în sfera medicală, ci în cea socială. Vaccinarea a încetat să mai fie o decizie de sănătate și a devenit un marker identitar – o linie de demarcație între „cei responsabili” și „cei iresponsabili”. Rețelele sociale au amplificat această fractură. Familii s-au destrămat, prietenii s-au rupt, comunități profesionale s-au fragmentat.
Iar neîncrederea generată nu a rămas circumscrisă domeniului sanitar. Ea s-a propagat către instituțiile politice, mass-media și organizațiile internaționale. Dovada cea mai concretă a acestui efect de ricșeu: rata vaccinării cu vaccinuri clasice – testate și validate de zeci de ani – a scăzut îngrijorător după pandemie.

Analiza lui Astărăstoae nu este un rechizitoriu împotriva vaccinării și nici o concesie făcută conspiraționismului. Este, dimpotrivă, un argument în favoarea seriozității: sănătatea publică nu poate funcționa fără legitimitate instituțională, iar legitimitatea se construiește prin transparență și dialog – nu prin constrîngere și simplificare.

Lecția fundamentală a pandemiei, afirmă în final autorul, este că o societate democratică devine mai puternică atunci cînd permite dezbaterea și tratează cetățenii ca parteneri, nu ca simpli destinatari ai deciziilor administrative. (B.T.I.)