Într-un clip publicitar produs de Papaya pentru emag (foarte probabil, înşelat asupra „calităţii mărfii”, situaţie prevăzută într-un articol de lege), tragedia deţinuţilor politici din anii ’40-’50 şi până în 1964 cel puţin, anii cei mai cumpliţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice, e exemplificată cu figura „luminoasă” a stalinistului Mihai Şora. De fapt, mai probabil, a troţkistului Mihai Şora (vom reveni).
Bătaie de joc sau doar incultura abisală a unui tânăr publicitar ? Provocare, deci propagandă ? Comunistul francez Mihai Şora s-a întors de la Paris la Bucureşti în 1948 şi a ajuns direct în Piaţa Victoriei (ce coincidenţă !, ce reveniri la locul faptei !), în cabinetul tovarăşei Ana Pauker, ministru de Externe, foarte cunoscut agent sovietic. Era chiar şeful de cabinet al tovarăşei Ana şi vara se prezenta la serviciu în pantaloni scurţi şi în sandale, după propriile mărturisiri făcute prietenilor săi tineri în anii ’80. A fost şi Mihai Şora un agent al Cominternului în forma lui de atunci, transferat de la comuniştii francezi la comuniştii români în lipsă de cadre calificate ? Nu ştim încă, dar, foarte probabil, vom afla până la urmă (cum s-a întâmplat şi cu „deconspirarea” lui Petrov-Băsescu).
Ce e foarte sigur e că în anii ’50 şi până târziu, înspre 1970, a fost şi directorul unei mari edituri – propagandă deci –, aşa că Mihai Şora nu a fost printre victimele comunismului, ci, dimpotrivă, era înfrăţit cu călăii. „Aveam treizeci de ani – ne spune Mihai Şora în clip – când viaţa s-a oprit, când s-a lăsat cortina şi ziduri au început să fie înălţate. Aveam treizeci de ani când ne-au condamnat pe toţi la frică.” Cât de gogonată poate fi o asemenea zicere ? Mihai Şora e abuzat, manipulat de cei din imediata lui apropiere sau e vorba doar de o nefericită chestiune de vârstă ? Deocamdată, pretinsul „tomist” (de la Toma d’Aquino) nu s-a explicat public, deşi valul de indignare justificată a foştilor deţinuţi politici, a familiilor lor şi a unei bune părţi a opiniei publice care are respect pentru adevăr şi istorie e deja enorm. A fost Mihai Şora vreodată un autentic „tomist”, un fel de copie de doctor angelic ? Prestaţiile sale recente din Piaţa Victoriei şi nu numai ne obligă să-l percepem mai degrabă ca pe un banal troţkist.
La fel de banal ca şi banalul menşevic (un imitator !) şi troţkist pentru eternitate de la Washington Vladimir Tismăneanu. De unde şi până unde o asemenea drăcească (deloc angelică) perseverenţă în inversarea rolurilor ? Ne vine în minte imediat sinistra comedie a condamnării comunismului ca regim ilegitim şi criminal de către Traian Băsescu-Petrov şi Vladimir Tismăneanu-Tismeniţki, fiul Ciungului – un odios agent sovietic plantat de Moscova la Braşov (Oraşul Stalin) –, Vladimir Tismăneanu, el însuşi propagandist entuziast în anii ’70, cu sute de articole despre Marx, Lenin, PCR, Ceauşescu (şi poate şi despre Troţki pentru sertar). Până unde poate merge impostura criminală ? Criminalii de ieri şi urmaşii lor, în acelaşi timp hoţii proprietăţilor, spoliatorii (vezi ANRP-anii Băsescu), devin hocus-pocus „condamnatorii” propriilor crime şi ai propriilor jafuri, spolieri.
„M-a întristat mult inumana maculare a gânditorului Mihai Şora în zilele acestea. Totul are o limită. Dacă nu te impresionează cărţile sale, dacă nu dai doi bani pe atitudinea lui civică din ultimii ani, măcar de părul său cărunt ar trebui să te ruşinezi. Niciunul dintre noi n-o să ajungem nici la vârsta, nici la înţelepciunea sa vreodată” – Mircea Cărtărescu, pe contul său de Facebook, 4 octombrie 2019. Reacţia „sensibilă” a lui Mircea Cărtărescu e reprezentativă pentru „intelectualii lui Băsescu” de ieri şi de azi. Şi ne aminteşte articolele partizane, mercenare, vituperante, „băseşti” din Cotidianul şi din Evenimentul zilei de acum câţiva ani, articole de licean corigent, marcate de un verbiaj hiperbolic găunos, care l-au compromis grav pe scriitorul în vogă atunci.
În broşura intitulată „Programul păcii”, apărută înainte de Revoluţia din 1917, autorii „leninişti” spun că „tovarăşul Troţki critică teoria leninistă a revoluţiei proletariatului şi a victoriei socialismului într-o singură ţară şi spune că victoria socialismului este imposibilă într-o singură ţară, că victoria socialismului nu este posibilă decât ca o victorie în mai multe state principale (Anglia, Rusia, Germania, grupate în Statele Unite ale Europei), dacă nu, această victorie este cu totul imposibilă. El spune clar că : „O revoluţie victorioasă în Rusia sau în Anglia este de neconceput fără o revoluţie în Germania, şi invers ” (Trotski et le trotskisme – textes et documents, 1937, Paris, Bureau d’éditions). Uniunea Europeană de azi, cu Brexit-ul şi celelalte „populisme” în curs, nu face decât să-l confirme pe „profetul” Troţki. Revoluţia globalistă, progresistă de azi nu aminteşte violent de revoluţia permanentă a lui Lev Troţki ?
„Revoluţia permanentă” a tovarăşului Troţki este o versiune a menşevismului” (op. cit.). Revoluţie socialistă mondială, revoluţie progresistă globală, guvern mondial… – acelaşi drac. În România, din 2005 încoace, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, impuşi preşedinţi, aplică în literă şi în spirit revoluţia permanentă troţkistă în varianta ei recentă, aceea de lovitură de stat permanentă. Klaus Iohannis, spre exemplu, ignoră cu nonşalanţă hotărârile CCR sau îşi pune haină roşie şi se amestecă printre #rezist. Cei doi au beneficiat de sprijinul teoretic al lui Vladimir Tismăneanu, al „intelectualilor lui Băsescu”, al lui Mihai Şora mai recent, al unei cohorte de politicieni de paie, al procurorilor corupţi de „protocoale” şi al mediei prostituate, închiriate.
A existat într-adevăr un testament secret al lui Lev Troţki ? Într-o adăugire din 3 martie 1940 la prezumtivul său testament secret, inspiratorul revoluţiei din zilele noastre ar fi scris : „Oricare ar fi circumstanţele morţii mele, voi muri cu credinţa nestrămutată în viitorul comunist. Această încredere în om şi în viitorul lui îmi dă chiar şi acum o forţă de a rezista pe care nu ţi-o poate da nici o religie.” (Petru Romoşan)