Cine se află la putere, știm. PSD. Condus de Victor Ponta. Care este, totodată, și premier. Susținut de o coaliție majoritară. Și mai știm că la celălalt capăt al Executivului există un președinte. În persoana lui Klaus Iohannis. Această în ceea ce privește puterea centrală. Puterea locală este împărțită într-o manieră asemănătoare algoritmului puterii din Parlament. Prin urmare, măcar procedând prin eliminare, știm și cine este opoziția. Ceea ce însă rămâne o necunoscută este, până la urmă, un nume. Numele liderului opoziției. Cine este el?
Am avertizat, și nu sunt mulți cei care m-au crezut, atunci când USL a câștigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare că, inevitabil, în absența unei opoziții autentice, vom avea o „opoziţie din interior”. Și așa s-a și întâmplat. Până când USL s-a rupt. Dar ce a caracterizat acea perioadă? Și ce fenomene s-au extrapolate până în prezent?
Când există așa-numita „opoziţie din interior”, aveam de-a face, de fapt, cu mai mulți poli care contestau autenticitatea deciziilor Executivului. Exista, înaintea ultimelor alegeri prezidențiale, o largă opoziție împotriva unei părți a Executivului, reprezentată de președinția deținută de Traian Băsescu. Din această perspectivă, exceptând un grup politic, din ce în ce mai restrâns, societatea românească era inegal polarizată. Putem vorbi despre fenomenul „toţi contra unul”, care a caracterizat, până la alegerea lui Iohannis, societatea românească. Dar, firește, trebuia să existe și a și existat o opoziție față de actele și faptele guvernării. Ea a fost „din interior” atâta timp cât a există USL. După dispariția USL, opoziția politică a devenit apanajul PNL, care, în cele din urmă, s-a transformat într-o dreaptă puternică, relativ unitară.
Mai interesant este ce se întâmplă după prezidențiale. Traian Băsescu, scos prin alegeri – după ce fusese, în prealabil, scos și la referendum – dincolo de linia de tușă a meciului politic, încearcă, din răsputeri, să își construiască o statură de lider al opoziției. Din această perspectivă, el se luptă pe două fronturi. Pe de o parte, încearcă să devină un oponent al guvernului. Dar gesturile sale sunt inconsistente. Lipsite de energie şi de elan. Criticile sale anti-guvernamentale, atunci când există, sunt derizorii ca impact. Dintr-un motiv sau altul, Băsescu refuză, în calitatea pe care și-a asumat-o, de cenzor al Executivului, să lanseze critici de conținut. Atacuri majore. În aceste condiții, el preferă, mai degrabă, să se răfuiască cu instituția prezidențială. Să spună ce ar trebui să facă și nu face Iohannis sau ce face Iohannis și nu ar trebui să facă. Dar și aceste atacuri, aparent generate din postură de opozant, sunt tarate de inconsistență și neconsecvență. Pentru a fi drepți, chiar și față de Traian Băsescu, putem remarca o stare reală de fapt. Și anume că, spre deosebire de anii anteriori, instituția prezidențială nu are comportamentul unui perete de rezonanță. Echilibrat și calm, mai degrabă introvertit decât extrovertit, Klaus Iohannis nu angajează și nu se lasă angajat în niciun fel de competiţie politică cu Traian Băsescu. Pur și simplu, îl ignoră. În aceste condiții, atacurile fostului președinte se lovesc de un perete de sticlă și acolo se și fleșcăiesc.
Prizonier al propriului temperament, al neputinței de a angaja un dialog în contradictoriu cu instituția prezidențială și, dintr-un motiv sau altul, incapabil să devină un critic real al Guvernului, Traian Băsescu ricoșează într-o serie de atacuri, din ce în ce mai furibunde, îndreptate împotriva celorlalte două puteri în stat. Împotrivă Parlamentului și al Justiţiei. Dar puterea executivă este de mult timp castrata în România, în baza unui program ticălos, pus la cale de serviciile secrete, încă din momentul în care reprezentanți ai acestora au decis, susținuți fiind de antenele lor din mediul politic, să se substituie statului. Așa că, lui Băsescu nu-i mai rămâne altceva decât să facă opoziție justiției.
Dar Traian Băsescu nu atacă, pur și simplu pentru că este incapabil să o facă, justiția în ansamblul ei. Dacă urmărim cu atenție ieșirile sale la rampă vom constată că ele se cantonează exclusiv într-o zonă restrânsă a sferei justiției și anume, în ceea ce am putea denumi combaterea sau simularea combaterii marii corupții de la nivelul ei politic. Astfel încât, în cele din urmă, și, iată, aceasta este o concluzie cât se poate de plauzibilă, calitatea de cenzor al puterii, pe care și-o arogă Traian Băsescu, se face din ce în ce mai mică, restrângându-se, până la urmă, doar la cenzura, mai mult sau mai puțin reușită, pe care el o face la adresa activității unor procurori DNA.
Cam puțin. După ce am căutat cu ochiul liber, apoi cu lupa și, apoi, cu microscopul un lider real al opoziției din România, am rămas în vizor cu un simplu gândac.
Este evident că o opoziție politică nu poate fi făcută împotriva unui arbitru, care cel puțin constituțional, este președintele României. Prin urmare, opoziția trebuie direcționată în acea zonă de unde actele de exercitare ale puterii pot fi cu adevărat benefice sau nocive pentru populație. Iar aceasta este zona guvernamentală. Ceea ce lipsește în acest moment societății românești este aceea forță politică, capabilă să devină un critic constant și convingător al Guvernului Ponta. În principiu, aceasta ar fi misiunea PNL. Dar pentru a atinge acest obiectiv, PNL ar avea nevoie ca, în prealabil, să construiască, la nivel conceptual, dar și schițat în plan organizatoric, o alternativă. Până atunci, liderul opoziției rămâne atât de misterios încât, iată, nu există. (Sorin Rosca Stanescu)