România traversează poate cel mai periculos cumul de tensiuni economice, sociale și politice din ultimele decenii. Deficitul bugetar scapă de sub control, reformele sunt blocate, guvernarea prăbușită pare suspendată între negocieri nesfîrșite și improvizație, inflația continuă să erodeze nivelul de trai, iar încrederea publică în instituții se prăbușește lent, dar constant. Și totuși, peste acest peisaj apăsător s-a așternut ceva aproape neverosimil pentru cine își amintește România ultimilor ani: amuțirea paznicilor democrației.

O liniște stranie.

În alte epoci recente, mult mai puțin dramatice decît prezentul, societatea românească exploda public pentru teme incomparabil mai punctuale. Ordonanțe controversate în justiție produceau comunicate în lanț, apeluri publice, manifestații masive, intervenții dure din partea mediului de afaceri, presiuni civice și reacții instituționale vehemente. Camere de comerț, ONG-uri, sindicate, asociații profesionale, elite academice sau investitori străini ieșeau rapid și coordonat în spațiul public.

Astăzi, în schimb, într-un moment în care România vorbește despre ”grecizare”, despre riscuri de recesiune, pierderi de fonduri europene, austeritate și posibilă instabilitate politică majoră, aceleași organisme par să fi intrat într-o formă colectivă de expectativă mută.

Nu tac complet. Dar reacționează cel mai adesea palid, prudent, aproape birocratic. Fără energia morală și agresivitatea civică de altădată. Iar tocmai această discrepanță a devenit unul dintre cele mai mari mistere ale prezentului românesc.

Cine sunt cei care au amuțit?

Lista este impresionantă.

În zona sindicală, marile confederații – BNS, CNSLR-Frăția, Cartel Alfa, CSDR – organizează proteste simbolice, fără presiune reală asupra puterii. Federațiile din educație, sănătate sau transporturi, altădată capabile să blocheze guverne, par astăzi fragmentate și prudente.

În mediul de afaceri, tăcerea este și mai vizibilă. Structuri precum Camera de Comerț și Industrie a României, AmCham, AHK România, camerele franco-române, britanice sau italiene evită intervenții directe. Consiliul Investitorilor Străini – organism care în trecut trimitea scrisori extrem de dure guvernelor – are astăzi intervenții mai degrabă temperate. Patronatele mari și confederațiile patronale reacționează punctual și tehnic, fără dramatismul pe care l-ar sugera amploarea problemelor.

Nici societatea civilă nu mai seamănă cu cea din anii mobilizărilor masive. ONG-uri care dominau agenda publică în perioada confruntărilor pe justiție – de la watchdog-uri civice la organizații de transparență – par astăzi mult mai selective și rezervate și reacționează vehement daor la teme care le ard direct, vezi transparentizarea finanțărilor. Academia Română, deși cu leadership nou, aproape că a dispărut din dezbaterea publică pe marile teme economice și sociale, iar universitățile importante evită poziționările instituționale puternice.

Inclusiv corpuri profesionale care altădată interveneam vocal – Ordinul Arhitecților, Colegiul Medicilor, asociațiile de magistrați, organizațiile avocaților – au devenit remarcabil de discrete.

De ce tace toată lumea?

Explicațiile pot fi multiple și se suprapun.

Prima ar putea ține de dependența financiară. România ultimilor ani a construit un ecosistem în care enorm de multe instituții – de la companii private și patronate pînă la ONG-uri, universități și presă – depind direct sau indirect de contracte publice, granturi europene, acces administrativ sau relații bune cu guvernul. Într-un asemenea sistem, conflictul frontal devine costisitor. Nu trebuie să existe amenințări explicite. Simplul risc de a pierde accesul la resurse produce autocenzură. În absența unui lider de opinie economic credibil sau a unui think-tank complet independent, s-a instalat efectul de turmă. Fiecare organism calculează că riscul de a vorbi primul este mult prea mare în fața unui aparat de stat răzbunător, mai ales dacă există certitudinea că ceilalți nu îl vor susține. Este rețeta perfectă pentru o prudență paralizantă.

A doua explicație este cooptarea elitelor. Mulți lideri ai societății civile, ai mediului academic sau ai organizațiilor patronale (fenomenul ”Burnete”, am putea zice, ori Oana Gheorghiu) au fost absorbiți în ultimele cicluri de putere: consilii consultative, grupuri de lucru, ministere, proiecte comune cu statul, structuri europene. Cînd faci parte din mecanism, devine mult mai greu să îl ataci frontal.

Există apoi oboseala socială autentică. După pandemie, războiul din Ucraina, inflație, ani întregi de polarizare și proteste repetate, societatea pare epuizată psihologic. Mulți au internalizat ideea că mobilizarea publică produce puține schimbări structurale.

O altă explicație importantă este frica de necunoscut. Pentru o parte a mediului de afaceri și a elitelor civice, actuala putere, chiar slabă și incoerentă, este posibil să fie percepută ca fiind mai sigură decît posibilitatea unei explozii populiste sau suveraniste. În acest calcul rece, stabilitatea devine mai importantă decît critica. Spaima de „Alternativa Naționalistă”, altfel spus.
În spatele ușilor închise ale marilor corporații și ambasade occidentale funcționează o logică strictă de supraviețuire. Analizînd matematica parlamentară și contextul politic actual, investitorii străini și camerele de comerț se tem, poate, că o destabilizare a actualei coaliții așa-zis pro-europene ar putea deschide porțile puterii pentru curentele așa numit extremiste, etichetate drept anti-UE și suveraniste. Cu un efect greu de intuit exact, pentru că ele nu au mai guvernat pînă acum. Prin urmare, decizia strategică este de a nu clătina barca.

La toate acestea se adaugă și efectul de turmă instituțională. Nimeni nu vrea să fie primul care rupe liniștea. Fiecare actor așteaptă ca altcineva să vorbească primul, să își asume costul confruntării și să testeze reacția sistemului.

Rezultatul este o formă aproape perfectă de paralizie colectivă.

O tăcere mai gravă decît criza însăși

Poate că adevărata problemă nu este doar criza economică sau impasul politic. Poate că problema mai profundă este degradarea mecanismelor informale de control democratic. Într-o democrație funcțională, între alegeri există un sistem viu de contraponderi: sindicate care presează, patronate care avertizează, universități care produc idei, ONG-uri care mobilizează, presă care investighează, elite intelectuale care formulează direcții morale. România începe să arate tot mai mult a țara lui papură Vodă, în care fiecare potentat face ce-i trece prin cap fără teama de represalii, a se vedea controversata OUG dată de un guvern Bolojan deja demis.

Cînd toate aceste voci tac simultan, nu mai vorbim doar despre prudență. Vorbim despre posibilitatea ca întregul sistem de gardieni informali ai societății să fi fost capturat, demoralizat sau chiar integrat în mecanismul pe care ar trebui să îl supravegheze.

Iar poate cel mai neliniștitor aspect nu este zgomotul crizei, ci absența reacției la ea.
Pentru că atunci cînd o societate începe să considere anormalul drept stare naturală, liniștea devine mai periculoasă decît conflictul.

Rămîne însă întrebarea esențială: asistăm la o paralizie născută, cum opinam mai sus, din complicitatea tot mai profundă cu sistemul sau, dimpotrivă, la liniștea apăsătoare dinaintea unei furtuni care încă nu a început? Pentru că nu e deloc exclus ca, nu foarte tîrziu, o simplă scînteie să declanșeze turbulențe sociale de maximă amploare și gravitate. În aer miroase tot mai mult a praf de pușcă. (Bogdan Tiberiu Iacob)