Statisticile unui institut de sondare a opiniei publice arată că doar 2% dintre români nu sunt dispuși să primească colindători în perioada sărbătorilor de iarnă. Dacă la nivel declarativ concetățenii noștri reprezintă o oportunitate pentru urători, în realitate, lucrurile nu stau tocmai așa. Tradiția moare, dar nu se predăCei care, pentru câțiva bănuți, le urează gazdelor în seara Sfântului Crăciun să le meargă excepțional în anul care va urma, fie el cât de crizat sau sărăcit, sunt, de cele mai multe ori, tratați ca niște cerșetori. De ce? Probabil pentru că cei care colindă, veniți tocmai din mahalale pline de noroi ale Bucureștiului ori localități atârnătoare, n-au costume specifice, sunt prost îmbrăcați, murdari sau doar pentru că gazda n-are chef să le asculte lălăiala falsă. Mesajul tradițional este refuzat și pare un apendice inutil în vâltoarea de SMS-uri și e-mail-uri revărsate, în zilele astea, către destinatarii posesori de mobile, de ultimă generație sau calculatoare cu mulți giga de ram. Relațiile dintre oameni s-au răcit din cauza noilor tehnologii care substituie dialogurile firești, iar comunicarea, prin viu grai, pierde la puncte în fața șabloanelor transmise mecanic, seterotip și protocolar către „obligații”. În noaptea de 24 spre 25 decembrie am făcut un periplu printre colindătorii cartierelor de lux din București dar și pe la blocurile din Militari, Drumul Taberei, Berceni, Chibrit, Rahova. La cele din urmă, colindele răsunau ca în alte vremuri, semn că numărul puștilor care porniseră la urat, era destul de mare. Găști de tineri de 14-18 ani sau chiar copii de școală generală au dat năvala la interfoane: ”Primiți cu Steaua?” ”Primim, primim, haideți sus, v-am deschis!” Trăistuțele, doldora de covrigi, nuci, mere, portocale și dulciuri, ”vorbeau” despre cât de mult au fost ei apreciați în seara sfântă.În Piața Domenii, pe renumitele străzi Sandu Aldea, Stâlpeanu, Av. Mircea Zorileanu și până în Bulevardul Mărăști, niciunul dintre proprietarii de vile nu părea dispus să deschidă porțile, dotate cu video-camere și alarme, cetelor de colindători. Amărâți, abia târându-și picioarele prin zăpadă, înghețați bocnă, urătorii își încercau zadarnic norocul la ușile maiestoase ale boierilor, capitaliștii României postdecembriste. Niciun semn, cât de mic, de după gardurile monumentale. În case însă, luminile erau aprinse, oamenii petreceau de zor, mâncau, dansau. Peste tot, o feerie de beculețe, perdele din leduri aprinse, semn că domnilor nu le era indiferentă Nașterea Mântuitorului. Unii priveau pe geam, vedeau despre ce este vorba și se întorceau la loc, la distracție, lasând colindătorii să…cârâie zadarnic, acoperiți fonic de lătrăturile pittbulilor, bulldogilor și lupilor alsacieni din cartierul de fițe, care parcă înnebuniseră, cu bale la bot, gata să muște. Colindătorii arătau ca niște spălători de parbrize din intersecții, care, după ce au frecat conștiincioși geamul unui merțan de lux, cu mâneca hainei, cu palma sau chiar cu buzele, sunt lăsați cu mâna întinsă și ochii în soare, în timp ce stopul se face verde. În Pipera, lucrurile au stat cam la fel. Luminițe, beculețe, perdele, ghirlande, artificii, Las Vegas, ce mai! Acolo am descoperit mai puțin colindători. Și ăia, probabil, rătăciți. Nici măcar preotului, care venise, bietul, pe jos, prin nămeți, ca să binecuvânteze mândrele vile, nu i-a deschis nimeni. Numai vântul sufla bezmetic, înghițind lacom, cântecelul anemic al unor fetițe care dârdâiau, vinete de frig: ”Steaua sus răsaaare, ca o taină mareee, steaua straluceeește și lumii vestește…” (Răzvan Mateescu)