CURS VALUTAR
1 EUR = 4.9691 RON DOWN | 1 USD = 4.5463 RON DOWN | 1 GBP = 5.8319 RON DOWN

Moartea unui actor anonim. Si a celei mai ”subversive” piese de teatru din comunism

0 comentarii / 3882 vizualizări / 7 aprilie 2014

Acum cîteva ceasuri, presa a anunțat sfîrșitul actorului Răducu Ițcuș, la numai 69 de ani, după o lungă și grea suferință.

 

Deși a activat pe scena ”Naționalului” bucureștean, Ițcuș (foto) nu a trecut vreodată pragul celebrității, ori al recunoașterii marii valori. Ba chiar, s-ar putea spune, că e un ilustru anonim pentru marele public. Și totuși, el a creat un fenomen ieșit din comun în ultimii 2-3 ani ai regimului ceaușist, nu prin vreun rol spectaculos, ci prin …adaptarea pentru scenă, la sala Mare a Teatrului Național, a unui nevinovat basm de Ion Creangă, ”Harap Alb”.

  actorul_radu_iprc_c5prc_a3cuprc_c5prc_9f_a_murit_la_vprc_c3prc_a2rsta_de_69_de_ani_478263_31331100

Incredibil, respectiva piesă a urcat atît de mult și de repede în topul preferințelor românilor – într-o vreme cînd teatrul se consuma în cantități uriașe comparativ cu azi – încît a ajuns să surclaseze mega-hitul teatral ”Zbor deasura unui cuib de cuci”, care ținea afișul în acei ani cu o distribuție infernală: Florin Piersic, Costel Constantin, Olga Delia Mateescu, George Motoi și alți titani.

 

Biletele pentru ”Harap Alb” se vindeau mai mult pe sub mînă, ori se procurau cu mult înainte, în mediile intelectuale nu se mai vorbea decît de capodopera Naționalului, finalmente piesa ajunsese să genereze discriminări: nu ai văzut Harap Alb-ul lui Ițcuș, nu exiști ca spectactor de teatru și nu ai dreptul să comentezi.

 

Ce anume avea atît de special piesa respectivă, era vreo capodoperă, scosese cumva la iveală, dintr-un actoraș anonim, vreun mare dramaturg?

 

Nici pomeneală.

 

Textul piesei era destul de ”subțire”.

Și totuși, în ea, pe lîngă onoarea de a fi jucată, cum spuneam, la sala Mare, apăreau cîteva dintre numele cele mai grele ale momentului, precum Marin Moraru, Claudiu Bleonț, Eugenia Maci, Mihai Mălaimare, Traian Stănescu, Adrian Titieni, Eugen Cristea și alții, în regia marelui om de teatru Grigore Gonța.

 

Care era atunci, șpilul?

 

Simplu: potrivit unui obicei al vremurilor, împins de această dată pînă la cota cea mai înaltă, textul piesei fusese conceput special pentru aruncarea către public, de ”șopîrle”.

Peste noapte, ”Harap Alb” a devenit cea mai subversivă piesă a momentului, într-o perioadă de final de regim comunist în care românii ajunseseră, efectiv, la disperare. Șopîrle se aruncau mai peste tot, în acea perioadă, de la ”Tănase” și grădina ”Boema” pînă la ”Nottara”, ”Bulandra” ori la ”Național”.

 

Dar, nicăieri ca în piesa lui Ițcuș.

Fiecare vorbă rostită, pe scenă, de Harap Alb, de calul său, de Verde Împărat, de prințesă, era decriptată într-o cheie specifică de către spectatori, care rîdeau de se zguduia sala și continuau să rîdă isteric și după ieșire, nerăbdători să împărtășească și amicilor, cît mai grabnic, fabuloasa experiență pe care o trăiseră.

 

Mulți se întrebau cum de nu se lasă cu arestări.

Realitatea e, însă, că nici măcar cenzura comunistă nu ar fi putut identifica mare lucru în textul sec al piesei, dar jocul actorilor, bagheta regizorală și predispoziția publicului spre mesaje ”cu șustă” asigurau succesul monstru.

”Propun să facem o nuntă cumpătată, fără prea multe bucate și băutură” declama, pe scenă Verde Împărat, și venea imediat replica scîrbită a prințesei (Bleonț în travesti): ”Ei, na, cumpătare. N-avem, aia e!” și sala pica pe jos de rîs. (Cităm din memorie, să ne fie iertate imperfecțiunile)

 

Pînă la revoluție, ”Harap Alb” a făcut legea pe o piață teatrală de excepție, pe care se luptau ”Zborul…” lui Wasserman, ”Pețitoarea” lui Wilder, ”Amadeus” al lui Shaffer, ”Slugă la doi stăpîni” a lui Goldoni, ”Dezrădăcinații” lui Miller, ”Nepotul lui Rameau”, ”Ploșnița” lui Maiakovski, ”Așteptîndu-l pe Godot”, ”Poveste din Hollywood” a lui Neil Simon și multe alte capodopere.

 

Odată cu regimul comunist, din păcate, a ”picat” și piesa. Lipsită de farmecul șopîrlelor de altădată, în noua eră a exprimării libere, adaptarea lui Răducu Ițcuș s-a înfățișat românilor, dintr-o dată, exact în forma adevărată: un text anost, fără nicio valență artistică, motiv pentru care a sucombat definitiv și irevocabil. Azi, mai nimeni nu își mai amintește de el.

Pentru scurt timp, însă, actorul Răducu Ițcuș – Odihnească-se în Pace! – a respirat, ca autor, din plin aerul succesului și a oferit românilor o oază de defulare a furiei și amărăciunii din suflete. Ceea ce, la urma-urmei, nici nu e chiar atît de puțin lucru. (B.T.I.)

 

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

STRTIME=1662721998