Din nou, scandal. Scandal nu numai în tabăra PNL. Ci și în interiorul fiecărui partid parlamentar în parte, minus UDMR. Și scandal între cei care doresc înlăturarea lui Florin Cîțu de la Palatul Victoria. Scandal pe moțiune. Și știți de ce? Pentru că partidele sunt incapabile să identifice cel mai mic numitor comun. O fac eu în locul lor.

PSD dorește, cum este și firesc, să le aplice o lovitură în moalele capului liberalilor. Iar o moțiune de cenzură câștigătoare e numai bună. Prin urmare, în principiu, Marcel Ciolacu și ai săi nu au niciun motiv să ezite. Să semneze documentul și să voteze în Parlament.

USR a decis prin vot în organismul său de conducere că nu mai rămâne la guvernare în condițiile în care Cîțu e premier și că, într-o asemenea eventualitate, elaborează și promovează o moțiune de cenzură.

Și independent de conjunctura din ultimele zile, AUR a pregătit și el o moțiune de cenzură.

Avem așadar trei moțiuni de cenzură și trei partide care bâjbâie și nu sunt decise, pentru moment cel puțin, să meargă pe un document comun. În aceste condiții, pentru declanșarea procedurii parlamentare, singurul partid care ar putea strânge suficient de multe semnături este PSD. Dar pentru succesul moțiunii niciun partid nu are garanții minime dacă merge singur. De ce s-a creat această situație?

Răspunsul la această întrebare nu este deloc complicat. Există diferențe extrem de mari între obiectivele politice ale celor trei partide dincolo de eventualul succes al unei moțiuni de cenzură. PSD de pildă, având la vârf o conducere lașă care se ferește să-și asume răspunderea, vrea să amâne sine die momentul preluării executivului. Așteaptă să treacă criza pandemică și criza economică. Ca și când cele două crize ar trece de la sine sau ar putea fi contracarate eficient de către Guvernul aflat la Palatul Victoria și pe care acest partid, pe bună dreptate îl socotește a fi nevolnic. Contraproductiv. PSD ar vrea cumva să revină la putere pe cai mari, dar în niciun caz acum. Și atunci, din cutia cu jucării de rezervă, a scos și ne agită pe la nas fantoma anticipatelor. Annticipate parlamentare nu au mai avut loc în România. Și, așa cum este organizată viața noastră politică, e greu de presupus că vor avea loc vreodată. Pentru că niciun parlamentar nu vrea să renunțe la mandatul său. Pentru că niciun parlamentar nu este sigur că în urma dizolvării forumului legislativ va mai fi pus pe liste de către partidul din care face parte. Cu atât mai mult cu cât din ce în ce mai mulți parlamentari sunt neafiliați. Și, în fine, pentru că niciun partid nu este sigur că până la urmă scorul îl va favoriza într-o conjunctură în care cetățenii au din ce în ce mai puțină încredere în clasa politică. Tema anticipatelor nu este decât un balon de săpun vânturat la disperare de către PSD. Un partid șovăielnic, care nu vrea să ia taurul de coarne. Probabil că dacă l-ar lua nici nu ar prea ști ce să facă cu el. Și din acest motiv dansează lambada.

USR vrea să îl dea jos pe Florin Cîțu, dar în același timp prima lui opțiune e să rămână la guvernare. La fel cum pesediștilor nu le surâde ideeea de a se alia cu neomarxiștii, nici neomarxiștilor nu le surâde ideea unei alianțe la guvernare cu „ciuma roșie”. Din acest motiv, în USR este prezentă o veritabilă discordie. Unii trag într-o direcție, alții trag în altă direcție. Pentru că, cinstit vorbind, sunt unii gata să facă de dragul cașcavalului orice fel de compromis. Dacă va exista cașcaval ce contează cu cine va fi acesta împărțit? Dar cei care doresc o alianță cu PSD sunt relativ puțini. Chiar dacă se manifestă extrem de vocal.

La AUR lucrurile sunt mai clare. De la bun început AUR a afirmat și până în prezent s-a ținut de cuvânt că nu este dispus să facă o alianță politică generală cu orice partid. Ci doar alianțe punctuale, pe proiect. Așa că AUR are intenții declarate cât se poate de real. Vrea să dea jos acest guvern pentru că a ajuns la concluzia că este un guvern rău pentru țară. După care, conform lui George Simion, se va găsi o soluție. Și, firește, așa stau lucrurile.

Culmea este că există destul de mulți liberali membri ai legislativului care și ei doresc ca Guvernul Cîțu să plece acasă. Sunt cei care fie îl susțin pe Ludovic Orban, fie au ajuns la concluzia la care au ajuns dealtfel și cei mai mulți români că acest Guvern este rău și că împinge România într-o prăpastie.

Una peste alta sunt suficient de multe voturi pentru ca Guvernul Cîțu să fie tras pe linie moartă. Și în celași timp nu sunt. Sunt, dacă îi adunăm pur și simplu pe cei care vor debarcarea lui Cîțu și nu sunt, dacă luăm în calcul agenda poolitică diferită a partidelor.

În aceste condiții care este soluția? Soluția se impune de la sine. E atât de simplă încât sare în ochi. Este cu totul și cu totul lipsit de relevanță în acest moment eșafodajul politic concretizat prin motivația adusă uneia sau alteia dintre inițiativele formulate în textele moțiunii de cenzură. Primul pas pentru normalizarea situației din România și în vederea curmării crizei politice este ca Guvernul Cîțu să cadă în urma unei moțiuni de cenzură. Asta dorește populația. Din această perspectivă, cele trei partide inițiatoare nu au nimic de pierdut dacă dau cu banul. În loc să se târguiască asupra motivelor pe care urmează să le invoce într-un document sau altul al moțiunii de cenzură, partidele nu au nimic de făcut decât să voteze deîndată unul dintre documente. Din această perspectivă, cel mai calificat este documentul PSD. Pentru că PSD, fiind cel mai mare partid, trebuie să aibă inițiativa. Altfel se cheamă că stă cu coada între picioare. Dacă însă o serie de pasaje ale acestui document îi deranjează pe cei de la USR, aceste a pot fi pur și simplu eliminate.

Guvernul poate să cadă în câteva zile după care partidele parlamentare vor negocia și vor găsi o soluție pe care i-o vor pune sub nas președintelui Klaus Iohannis. Și orice formulă va fi mai bună decât cea care astăzi s-a împotmolit. De aceea trebuie mers pe cel mai mic numitor comun. (Sorin Roșca Stănescu)