În 2012, comediantul britanic Rowan Atkinson a ținut un discurs devenit de legendă asupra importanței libertății de exprimare, pornind de la discuții ample în Marea Britanie privind modificarea unui articol din Legea privind ordinea publică din 1986, ceea ce însemna că exprimarea unei insulte nu va mai fi considerată infracțiune. Cu acel prilej, actorul atrăgea atenția că, în pofida moraliștilor publici, libertatea de exprimare include și dreptul la insultă sau bășcălie, iar soluția nu poate fi arestarea și condamnarea oamenilor.

Au trecut 12 ani ani de la celebrul discurs. Lucrurile nu au evoluat, din păcate, în sensul indicat de actor, ci invers. Nu e întîmplător că discursul filmat al lui Mr.Bean a reînceput să circule în acest moment pe rețele sociale. Publicăm integral discursul lui Atkinson din 2012, lăsînd la latitudinea cititorilor să decidă dacă a avut sau nu dreptate:

„Punctul meu de plecare atunci când vine vorba de examinarea oricărei probleme legate de libertatea de exprimare este convingerea mea profundă că al doilea cel mai prețios lucru din viață este dreptul de a te exprima liber. Cel mai prețios lucru din viață cred că este mâncarea, iar al treilea cel mai prețios este un acoperiș deasupra capului. Însă, pentru mine, locul 2 este ocupat de libertatea de exprimare, imediat după nevoia de a susține viața însăși. Acest lucru se datorează faptului că m-am bucurat de libertatea de exprimare în această țară pe parcursul întregii mele vieți profesionale și mă aștept să continui să fac acest lucru.

Personal, este foarte puțin probabil să fiu arestat pentru orice lege de limitare a libertății de exprimare care există, grație poziției fără îndoială privilegiate care este oferită celor cu un profil public celebru. Prin urmare, preocupările mele sunt mai puțin pentru mine și mai mult pentru cei mai vulnerabili din cauza profilului lor mai scăzut. Cum ar fi bărbatul arestat în Oxford pentru că a numit un cal de poliție ”homosexual”. Sau adolescentul arestat pentru că a numit Biserica Scientologică ”un cult”. Sau proprietarul cafenelei arestat pentru că a afișat pasaje din Biblie pe un ecran TV.

Când am auzit de unele dintre aceste infracțiuni și acuzații ridicole, mi-am amintit că am mai fost aici într-un context fictiv. În urmă cu câțiva ani, am prezentat o emisiune intitulată ”Not the Nine O’Clock News” și am făcut o scenetă în care Griff Rhys-Jones l-a interpretat pe agentul Savage, un ofițer de poliție cu un rasism evident, căruia eu, în calitate de comandant al secției sale, îi fac o mustrare pentru că a arestat un om de culoare pentru o serie întreagă de acuzații inventate și ridicole. Acuzațiile pentru care polițistul Savage l-a arestat pe dl Winston Kodogo din 55 Mercer Road au fost următoarele:

„Mersul pe crăpăturile din trotuar”.
„Mersul într-un tricou strident într-o zonă urbanizată în timpul orelor de întuneric” și, una dintre preferatele mele, „Mersul peste tot”.
De asemenea, a fost arestat pentru „urinat într-un loc public” și pentru că „s-a uitat la mine într-un mod ciudat”.

Cine ar fi crezut că vom ajunge să avem o lege care va permite vieții să imite arta atât de exact?

Am citit undeva că un apărător al acestei legi susținea că faptul că s-a renunțat la cazul calului gay după ce bărbatul arestat a refuzat să plătească amenda și că s-a renunțat și la cazul scientologiei la un moment dat, în timpul procesului, a fost dovada că legea funcționează bine, ignorând faptul că singurul motiv pentru care aceste cazuri au fost abandonate a fost publicitatea pe care au atras-o.

Poliția a simțit că ridicolul era după colț și și-a retras acțiunile. Dar cum rămâne cu miile de alte cazuri care nu s-au bucurat de șansa publicității? Care nu au fost suficient de ridicole pentru a atrage atenția presei? Chiar și în cazul acelor acțiuni care au fost retrase, oamenii au fost arestați, interogați, duși în instanță și abia apoi eliberați. Aceasta nu este o lege care funcționează corect: aceasta este cenzura de cel mai intimidant tip, garantată să dea, după cum spune Lordul Dear, un „duș rece” asupra libertății de exprimare și a protestului liber.

Comisia parlamentară comună pentru drepturile omului a rezumat, după cum probabil știți, întreaga problemă foarte bine, spunând: „În timp ce arestarea unui protestatar pentru folosirea unui discurs amenințător sau abuziv poate fi, în funcție de circumstanțe, un răspuns proporțional, nu credem că limbajul sau comportamentul care este pur și simplu insultător ar trebui să fie vreodată incriminat în acest fel”.

Problema clară cu scoaterea în afara legii a insultei este că prea multe lucruri pot fi interpretate ca atare. Critica este ușor de interpretat ca insultă de către anumite părți. Batjocura este ușor interpretată ca insultă. Sarcasmul, comparația defavorabilă, simpla expunere a unui punct de vedere alternativ față de lucrurile ”corecte” pot fi interpretate drept insulte. Și pentru că atât de multe lucruri pot fi interpretate ca insultă, nu este surprinzător că atât de multe lucruri chiar au fost interpretate ca atare, după cum arată exemplele despre care am vorbit mai devreme.

Deși legea în discuție se află în vigoare de peste 25 de ani, aceasta indică o cultură de preluare a ei în programele guvernelor succesive care, cu ambiția rezonabilă și bine intenționată de a limita ”elementele odioase” din societate, au creat o societate de o natură extraordinar de autoritară.

Este ceea ce s-ar putea numi ”Noua Intoleranță”, o dorință nouă, dar intensă, de a reduce la tăcere vocile incomode ale disidenței. „Nu sunt intolerant”, spun mulți oameni cu voce blândă, foarte educați, cu vederi liberale: „Sunt doar intolerant la intoleranță”.

Și oamenii tind să dea din cap cu înțelepciune și să spună: „Oh, ce cuvinte înțelepte, ce cuvinte înțelepte”. Și totuși, dacă te gândești la această afirmație, presupusă a fi incontestabilă, pentru mai mult de cinci secunde, îți dai seama că tot ceea ce susține ea este înlocuirea unui tip de intoleranță cu altul.

Ceea ce pentru mine nu reprezintă niciun fel de progres. Prejudecățile, nedreptățile sau resentimentele adiacente nu sunt rezolvate prin arestarea oamenilor: ele sunt rezolvate prin expunerea, discutarea și abordarea problemelor, de preferință în afara procesului juridic. Din punctul meu de vedere, cea mai bună modalitate de a spori rezistența societății la discursul insultător sau ofensator este de a permite și mai mult acest lucru. La fel ca în cazul bolilor din copilărie, poți rezista mai bine germenilor la care ai fost expus.

Trebuie să ne creștem imunitatea la ofensă, astfel încât să putem face față problemelor pe care le pot ridica criticile perfect justificate. Prioritatea noastră ar trebui să fie să ne ocupăm de mesaj, nu de mesager. Așa cum a afirmat președintele Obama într-un discurs adresat ONU în urmă cu aproximativ o lună:
„Eforturile lăudabile de a limita exprimarea pot deveni un instrument de reducere la tăcere a criticilor sau de oprimare a minorităților. Cea mai puternică armă împotriva discursului instigator la ură nu este represiunea, ci un contra-discurs”. Și aceasta este esența tezei mele, mai multă vorbire. Dacă dorim o societate solidă, avem nevoie de un dialog mai solid, iar acesta trebuie să includă dreptul de a insulta sau de a ofensa. Chiar dacă, așa cum spune Lordul Dear, libertatea de a fi inofensiv nu este deloc o libertate.

Abrogarea acestui cuvânt din această lege va fi doar un pas mic, dar, sper, va fi unul critic în ceea ce ar trebui să fie un proiect pe termen mai lung pentru a opri și a derula încet o cultură a cenzurii. După părerea mea, este o mică încăierare în lupta cu ceea ce Sir Salman Rushdie numește „industria indignării” – arbitri autoproclamați ai binelui public, care încurajează indignarea provocată de mass-media, la care poliția simte o presiune teribilă cînd trebuie să reacționeze.

Un ziar sună la Scotland Yard: „Cineva a spus ceva ușor insultător pe Twitter despre o persoană pe care noi o considerăm o comoară națională. Ce aveți de gând să faceți în această privință? Și poliția intră în panică și se agită și apoi se agață de cel mai nepotrivit colac de salvare dintre toate, articolul 5 din Legea privind ordinea publică, acel lucru grație căruia pot aresta pe oricine spune ceva care ar putea fi interpretat de altcineva ca fiind insultător. Vedeți dvs, ei nu par să aibă nevoie de o victimă reală, trebuie doar să analizeze dacă cineva ar fi putut fi ofensat dacă ar fi auzit sau citit ceea ce s-a spus.

Furtunile din jurul comentariilor de pe Twitter și Facebook au ridicat unele probleme fascinante cu privire la libertatea de exprimare, cu care încă nu am ajuns să ne împăcăm. În primul rând, trebuie să ne asumăm cu toții responsabilitatea pentru ceea ce spunem, ceea ce este o lecție foarte bună de învățat. Dar, în al doilea rând, am aflat cât de îngrozitor de intolerantă a devenit societatea chiar și față de cele mai ușoare comentarii negative.

Legea nu ar trebui să ajute și să încurajeze această nouă intoleranță. Libertatea de exprimare poate suferi doar dacă legea ne împiedică să facem față consecințelor sale. Vă ofer sprijinul meu necondiționat pentru campania Eliminați articolul 5. Vă mulțumesc foarte mult.” (Traducere și adaptare B.T.I.)