Ultimul mare senior politic a trecut în neființă, dar nu va avea parte, nici el, de funeraliile naționale care ar fi fost mai mult decît firești. Mai grav, nu doar că guvernul nu dă semne că ar intenționa să declare doliu național, dar nici măcar foștii ori actualii țărăniști nu se gîndesc să facă asemenea solicitare.

Semnalam mai demult, după moartea lui Adrian Păunescu, o ciudățenie a României moderne: supremul omagiu post-mortem, funeraliile naționale, pare condamnat să rămînă, și la 21 de ani de la revoluție, apanajul deținătorilor de înalte funcții în regimul comunist. (Să amintim, aici, în treacăt, că nici activitatea comunistă, nici anii de pușcărie nu l-au împiedicat pe Ion Dincă Teleagă să aibă parte de onoruri militare la înmormîntare).

Pentru Corneliu Coposu, Monica Lovinescu sau, mai nou, Ion Diaconescu, nu e cazul să se declare doliu național, în schimb s-a întîmplat asta la moartea patriarhului comunist Teoctist, remarcat prin ”demnitatea” cu care a acceptat dărîmarea de biserici și pentru slujbele în care preamărea personalitatea fostului dictator. O ultimă zvîcnire de rușine l-a făcut să se retragă din funcție, imediat după revoluție, dar s-a răzgîndit rapid, la sugestia celor de aceeași teapă.

Ion Diaconescu se califică din plin pentru doliul național: a deținut a treia funcție în stat, a fost președinte al unui partid de prim rang, a fost deasupra oricăror suspiciuni de corupție și a plătit cu 17 ani de temniță grea pentru convingerile sale politice. În plus, el a fost membru al marelui partid istoric PNȚ într-o vreme – 1936 – cînd nu se născuseră nici măcar părinții unor lideri politici pe care i-a avut, la un moment dat, drept colegi. Diaconescu a fost principalul secondant al marelui Coposu și urmașul lui la șefia partidului. Chiar și cei care i-au fost adversari politici i-au recunoscut și îi recunosc meritele, statura morală, înțelepciunea și lipsa de încrîncenare.

”Îmi cer scuze că n-am murit în pușcării”

În 1999, după ce un deputat PDSR mai fără șapte ani de acasă îl etichetase, în plen, drept ”jucărie octogenară stricată”, bătrînul a luat cuvîntul și a spus doar atît: „Îmi cer scuze că n-am murit în pușcării, că am continuat împreună cu Corneliu Coposu să construim PNȚCD și că am ajuns prin voința electoratului în fruntea Camerei Deputaților. Pentru unii care au fost comuniști de nădejde ai trecutului reegim, tot ceea ce am făcut reprezintă într-adevăr lucruri de neiertat”

PNL, ca partid de guvernămînt, a decis doliul național pentru ”patriarhul roșu”. PDL, prin unii lideri, a cerut doliu național pentru bebelușii morți la maternitatea Giulești și l-a declarat, prin guvernul Boc, pentru tragedia poloneză de la Smolensk, complet paralelă cu România. PSD, prin liderii Năstase și Ponta, au cerut – chiar dacă nu au obținut – doliu național pentru Adrian Păunescu. Nu demult, în Pakistan s-a declarat doliu național pentru un simplu ministru decedat, care mai era și creștin, într-o țară musulmană.

Pentru ultimul Senior, Ion Diaconescu, nu cere nimeni funeralii naționale.
Poate pentru că, la noi, toată lumea e mult prea ocupată să denunțe, zilnic, la talk-showuri, lipsa de apreciere a valorilor și deformarea preceptelor morale. (Bogdan Tiberiu Iacob)