CCR a dat azi o nouă decizie șoc, stabilind că declarațiile de avere ale funcționarilor publici nu mai trebuie să includă bunurile și veniturile copiilor și soților și nu mai trebuie să fie publice, ci doar depuse la ANI. Spunem decizie șoc pentru că judecătorii inversează parcursul european în domeniu și sabotează prin asta lupta anticorupție, exact cea pe care noul președinte a promis că o relansează. Și nu spunem noi asta, ci Uniunea Europeană, după cum vom arăta în cele ce urmează.

Un scurt istoric al declarațiilor de avere și de interese în țările europene ne relevă că ele au apărut ca răspuns la necesitatea combaterii corupției, a conflictelor de interese și a îmbogățirii ilicite. Acestea au fost introduse treptat, în special din a doua jumătate a secolului XX, pe fondul creșterii conștientizării privind transparența în sectorul public și al presiunilor internaționale pentru standarde mai ridicate de integritate.

În țările vest-europene, precum Franța și Regatul Unit, cerințele de transparență au început să apară în anii 1960-1970, în special pentru parlamentari și demnitari de rang înalt. Aceste măsuri erau inițial limitate la declararea intereselor financiare și nu includeau neapărat averea completă.
De exemplu, în Regatul Unit, în 1974 a fost introdus Register of Members’ Interests pentru parlamentari, care cerea declararea intereselor financiare, dar nu a averii personale detaliate. Scopul era prevenirea conflictelor de interese, nu monitorizarea averilor.

Scandalurile de corupție din anii 1980, în special în țări precum Italia (ex.operațiunea „Mani Pulite”), au determinat o presiune crescută pentru transparență.
În Franța, Legea nr. 88-227 din 1988 a introdus obligația pentru demnitari de a depune declarații de avere la începutul și sfîrșitul mandatului, gestionate inițial de o comisie administrativă. Acesta a fost unul dintre primele sisteme formalizate din Europa.

Țările est-europene: După căderea comunismului, țările din Europa Centrală și de Est, precum România, Polonia și Bulgaria, țările baltice, cele din fosta Iugoslavie șamd au introdus declarații de avere ca parte a reformelor democratice și a alinierii la standardele UE. Aceste măsuri au fost stimulate de necesitatea combaterii corupției sistemice din fostele regimuri comuniste.

În România, obligația declarațiilor de avere a fost introdusă în anii 1990, dar a devenit mai strictă prin Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor. Sistemul a fost consolidat ulterior prin înființarea Agenției Naționale de Integritate (ANI) în 2007.

În Polonia, Legea din 1997 privind restricțiile în exercitarea funcțiilor publice a introdus obligația declarațiilor de avere pentru funcționarii publici, cu verificări efectuate de Biroul Central Anticorupție (CBA).

Înființarea GRECO (Grupul Statelor împotriva Corupției) în 1999 a marcat un moment important, deoarece organizația a promovat standarde comune pentru declarațiile de avere și interese. Recomandările GRECO au încurajat țările să adopte sisteme de declarare transparente, cu acces public și mecanisme de verificare.

Integrarea în UE a statelor est-europene a accelerat adoptarea declarațiilor de avere. Țări precum România, Bulgaria și Croația au implementat sisteme tot mai riguroase sub presiunea Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) al Comisiei Europene.
În România, ANI a introdus în 2007 un sistem centralizat de verificare a declarațiilor, iar din 2010 (Legea nr. 176/2010) a fost obligatorie depunerea electronică și publicarea declarațiilor. România a fost recunoscută ca avînd unul dintre cele mai stricte sisteme din Europa. O lege promulgată în 2023 a interzis inclusiv anonimizarea declarațiilor, care se ridica la 70-80.000 de cazuri anual.
În Spania, Oficiul pentru Conflicte de Interese a început să publice declarațiile de avere ale demnitarilor în anii 2000, cu acces public online pentru a spori transparența.

După 2010, digitalizarea a devenit o tendință majoră. După scandalul Cahuzac din 2013 (un ministru care a ascuns conturi offshore), Franța a consolidat regimul declarațiilor prin înființarea HATVP, care publică declarațiile demnitarilor și colaborează cu autoritățile fiscale.
Estonia, cunoscută pentru digitalizarea avansată, a introdus un sistem complet electronic pentru declarațiile de avere, accesibil autorităților, dar cu acces public limitat pentru a proteja confidențialitatea.

Din 2020, cooperarea internațională a devenit esențială pentru verificarea averilor deținute în străinătate. De exemplu, Moldova (care aspiră la aderarea la UE) a introdus în 2020 mecanisme de colaborare cu alte state pentru a verifica activele funcționarilor publici din afara țării.

Unele țări, precum Ucraina (care nu este membră UE, dar este relevantă în context european), au implementat sisteme stricte de declarare a averilor post-2014, ca parte a reformelor anticorupție susținute de UE și FMI. Declarațiile sunt publice și verificate de Agenția Națională pentru Prevenirea Corupției (NACP).

În Germania, deși declarațiile de avere nu sunt obligatorii pentru toți funcționarii publici, presiunea publică a dus la o transparență mai mare pentru parlamentari, cu publicarea veniturilor suplimentare începînd din anii 2010.

Există diferențe regionale și abordări.
Vest: Țări precum Germania, Olanda și țările nordice (Suedia, Danemarca) au sisteme mai puțin stricte, bazate pe coduri etice și pe colaborarea cu autoritățile fiscale. Declarațiile de avere nu sunt întotdeauna publice, iar accentul este pus pe prevenirea conflictelor de interese.

Est: Țări precum România, Polonia și Bulgaria au sisteme mai riguroase, cu declarații publice și verificări stricte, datorită istoricului de corupție și presiunii UE.

Țările sud-europene: Italia și Spania au adoptat sisteme de declarare în urma scandalurilor de corupție din anii 1990-2000, cu un accent crescînd pe accesul public la declarații.

Din 1999, GRECO a emis recomandări pentru standardizarea declarațiilor de avere, inclusiv:
– Obligativitatea declarării averilor și intereselor pentru funcționarii de rang înalt.
– Publicarea declarațiilor pentru transparență.
– Verificarea independentă și sancțiuni eficiente pentru declarații false.

UE: Prin MCV și alte mecanisme, UE a încurajat țările candidate să adopte sisteme robuste de declarare a averilor.

OCDE și ONU: Convenția ONU împotriva Corupției (UNCAC, adoptată în 2003) a influențat statele europene să implementeze măsuri de transparență, inclusiv declarațiile de avere.

În unele state, funcționarii publici evită declararea completă a averilor, ceea ce necesită mecanisme de verificare mai eficiente.

Nu toți funcționarii publici depun declarații în statele UE, în unele o fac doar demnitarii, în altele demnitarii și funcționari de rang înalt șamd, în unele se trece și averea rudelor, în altele, nu.

Declarațiile sunt publice în țări Italia, Spania, Polonia, Grecia, Cehia, Bulgaria, Croația, Lituania, sau doar parțial publice în Franța, Austria, Olanda și Germania. Nu sunt publice în statele scandinave, cu un nivel scăzut de corupție.

Concluzia ar fi următoarea: la nivel european, declarațiile de avere și de interese au devenit după al doilea război mondial un mecanism important de combatere a corupției și e firesc ca ele să fi avut un regim mai relaxat în state cu un nivel de dezvoltare și civilizație mai mare, implicit o corupție mai mică, și un regim mai dur în special în fostele state comuniste, unde corupția a explodat în ultimele 3 decenii. România a fost deseori lăudată pentru strictețea măsurilor introduse.

La nivelul UE, din păcate, corupția nu scade ci, dimpotrivă ia amploare de la un an la alta, de aceea a fost nevoie și de înființarea EPPO.

Faptul că într-o asemenea situație judecătorii CCR vin și ne transmit că regimul declarațiilor trebuie zdravăn diminuat în materie de strictețe este împotriva curentului european și chiar a logicii elementare.
E ca și cum noul președinte ar fi lichidat deja corupția, deci nu mai e nevoie de transparența averilor demnitarilor și a altor categorii.
E limpede că toata clasa politică autohtonă va desface șampania, rămîne de văzut ce reacție va avea Bruxellesul, același care în decembrie a mîngîiat pe cap CCR pentru anularea alegerilor. (Bogdan Tiberiu Iacob)