Așa cum scriam și zilele trecute, decorarea de către Iohannis a Patriarhului Daniel cu cea mai mare decorație a statului român, pe care o mai deține un singur alt cetățean al patriei, Mugur Isărescu, e în măsură să ridice oarece semne de întrebare. Începînd cu cel mai simplu: de ce? Faptul că Preafericitul a împlinit 70 de ani nu justifică o răsplată. De fapt, pentru ce fel de fapte mărețe se dă cea mai înaltă distincție a țării? Nimeni nu ar putea răspunde satisfăcător la această întrebare. Dar o ipoteză s-ar putea emite: pentru servicii majore aduse celui care acordă decorația.

Singurii cetățeni români care au primit Steaua României în rang de Colan, în viață fiind, sunt Mugur Isărescu și Patriarhul Daniel. (Laureatul Nobel George Palade a primit-o ca cetățean străin)
Oficial, nici în cazul lui Isărescu nu s-a înțeles prea bine care i-au fost meritele atunci cînd a luat Colanul din mîinile lui Băsescu.
Dar, aruncînd o privire în urmă, s-ar putea dibui niște motivații.

Să reamintim cîteva elemente.

În ziua de 13 octombrie 2009, România a avut primul guvern post-decembrist dărîmat prin moțiune de cenzură, e vorba de cabinetul Boc și de moțiunea coaliției PSD-PNL-UDMR.
Un eveniment cu posibile consecințe explozibile, pentru că urmau în scurt timp alegerile prezidențiale și pentru Traian Băsescu și ai săi susținători euro-atlantici era crucială victoria.

Doar că la orizont apăruseră nori (foarte) negri. Ne referim la posibilitatea ca alianța sus pomenită, avînd majoritatea parlamentară, să vină cu o propunere de premier de nerefuzat de către Băsescu, ceea ce ar fi însemnat ca el să intre în alegeri cu un executiv ostil și cu un prim-ministru greu și respectat.

Numele acestuia îl lansase în spațiul public Crin Antonescu, liderul PNL, încă înainte cu o săptămînă de votarea moțiunii, în cadrul emisiunii „După douăzeci de ani”, de la Pro TV: Mugur Isărescu.
Trei zile mai tîrziu, Isărescu, aflat în plină procedură de reînnoire a mandatului, declara că nu e interesat de postul de premier.
Numai că informațiile despre posibila sa desemnare de către alianța de la Grivco luau amploare, în loc să se stingă.

Pe 13 octombrie, numele lui Isărescu și Iohannis sunt analizate într-o ședință a alianței, fără a se ajunge la un rezultat. Isărescu era dorit de PSD, Iohannis de PNL. Se discutaseră inclusiv amănute tehnice, cum ar fi meținerea rezervată a postului de guvernator al BNR pentru premierul Isărescu, după modelul deja brevetat în 2000, pînă rămîne decis ca el să fie premier și după prezidențiale, o garanție similară cerînd și Iohannis pentru primărie.

Răstimp, Băsescu se mișcă ceva mai repede și pe 15 octombrie îl desemnează premier nu pe Isărescu, ci pe cel mai apropiat colaborator al lui de la BNR, Lucian Croitoru, practic ginerele guvernatorului.
A doua zi după desemnare, parcă vrînd să răsucească cuțitul în coasta alianței, Băsescu afirmă că Isărescu ar fi fost ”candidatul ideal de premier”, dar situația economică îl reclama mai mult la cîrma BNR. Și mai aflam că Isărescu a fost foarte încîntat de soluția Croitoru, una care nu ar fi fost posibilă fără acordul lui.

În fapt, Băsescu nu era interesat de aducerea lui Croitoru în fruntea guvernului, ci de tărăgănarea procedurii pentru ca executivul să rămînă condus ca interimar, pînă după alegerile prezidențiale de obedientul Emil Boc.

Și planul a izbutit.
Isărescu a fost convins să stea departe de lupta politică, iar candidatul Iohannis, al alianței PSD-PNL-UDMR, nu avea nici pe departe anvergura necesară pentru a fi considerat o propunere de nerefuzat de către Băsescu, una care să-i pericliteze serios șansele la președinție. Iar Băsescu și-a permis fără fasoane luxul de a-l refuza.
Cu Isărescu premier al coaliției de la Grivco, mai ales într-un moment cînd la București se afla delegația FMI pentru discuții pe bani și criza economică mondială încă rînjea colții, poate altfel s-ar fi scris istoria prezidențialelor din 2009.

La finele lui decembrie, președintele Băsescu depunea jurămîntul, iar la șefia guvernului era nominalizat tot obedientul Boc.
Înfrîntă în alegeri, coaliția de la Grivoc a renunțat să se mai opună – UDMR și gașca lui Oprea trecînd de partea PDL – acceptînd învestirea aceluiași premier demis din funcție.

Cîteva zile mai tîrziu, în ianuarie 2010, Băsescu îl decora pe Mugur Isărescu, la Cotroceni, cu cea mai înaltă decorație primită pînă în acel moment de un cetățean român în viață.
Și tot o mare decorație primea și Lucian Croitoru, pentru meritul de a fi picat la vot și a-l fi ținut în post, pe mai departe, pe Emil Boc.
Și tot niște mari decorații primeau toți membrii conducerii BNR.
Băsescu s-a dovedit generos după victorie.
Deși, repetăm, nimeni nu prea a înțeles cu adevărat motivele decorării lui Isărescu, la acea vreme.
Iar unul dintre argumentele fluturate de președinte, că se împlineau 130 de ani de la înființarea BNR, e de-a dreptul ridicol.
Marile medalii se dau pentru merite, nu pentru calendar.

O situație similară am avut și în aceste zile.
Hodoronc-tronc, Patriarhul Daniel, probabil cea mai absentă înaltă figură bisericească de după revoluție, primește cea mai mare onoare în statul român. Una foarte rîvnită.
Fără a fi deloc clar pentru ce merite.
Și într-un moment în care majoritatea românilor – și chiar prelați de vîrf, precum IPS Teodosie – îl acuză pentru lipsa de fermitate în raport cu leadershipul statului în chestiunea slujbelor bisericești din pandemie.

Să fie chiar această pasivitate motivul decorării?

Ori, poate, la Cotroceni s-a parafat o înțelegere discretă despre care s-ar putea să aflăm abia în viitor, apropiat ori mai îndepărtat? (Bogdan Tiberiu IACOB)