Faptul că în plasa procurorilor au început să pice, de vreo 2-3 ani, și capete grele de politicieni ori afaceriști le-a adus numeroase laude în rapoartele de tip MCV și nu numai. Asta înseamnă că avem procurori buni? Grea întrebare. Pentru că, din nefericire, datele statistice indică, de departe, cu totul altceva. Justiția din România are o problemă majoră și nu e clar dacă de vină e incompetența crasă ori, mai grav, lipsa de independență, de echidistanță.

Să o spunem din capul locului: satisfacția multor români că Elena Udrea a ajuns în arest – deh, sindromul capra vecinului – începe să se împletească tot mai sever cu sentimentul că ceva nu e în regulă, totuși. Ani de zile, presa a lătrat în direcția unor nereguli grave, dar nu s-a deranjat niciun procuror să miște vreun deget; în doar cîteva săptămîni, s-a declanșat o avalanșă, dosarele și acuzațiile se țin lanț, la fel cererile de arestare. Rapiditatea evenimentelor, multitudinea acuzațiilor creează situații-limită, cum ar fi aducerea Elenei Udrea în cătușe la tribuna Parlamentului.

Udrea nu e singurul caz, și alți grei politici se trezesc acum cu puhoaie de denunțuri, rechizitorii, acuzații, în mai multe cauze concomitent, tot după ani mulți în care nu li s-a clintit un fir de păr. Se lasă cu arestări inutile, în general, dar spectaculoase, cu umflări de pe stradă, de acasă ori din restaurant, fără citare prealabilă. Faptul că evenimentele s-au precipitat dramatic după ieșirea din scenă a lui Traian Băsescu nu face decît să alimenteze speculațiile că totul se face la ordin și nu în numele ideii de justiție, pur și simplu.

Partea proastă e că datele oficiale întăresc cea din urmă impresie. Într-un raport publicat anul trecut de Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei, se consemna că, la finele lui 2012, România era penultima țară europeană în privința ratei dosarelor trimise în instanţă raportat la numărul total de dosare administrate de procurori.

Din 1,756 milioane de cazuri administrate de procurori, 548.661 nu au fost continuate din diverse motive (vinovat neidentificat, imposibilitatea de a se identifica o culpă legală), și doar 42.364 au ajuns în faţa instanţelor, adică 2,41%.

Ați citit corect: 2,41%. Dacă introducem în ecuație și eșecul procurorilor de a convinge instanțele, probabil cota de dosare soldate cu condamnări cade sub 2%.

Spre comparație, procurorii ruși au o rată de eficiență de 93,64%. Media celor 45 de state analizate este de 34.97%.
De 15 ori mai mult decît în România.

Pînă și Bulgaria ne dă clasă, cu 28,7%.

Avem prea puțini procurori?

Media europeană este de 11,8 procurori la suta de mii de locuitori, în timp ce România are cca.12, deci ne plasăm în cote normale.
În mod sigur nu ar strica să avem mai mulți, dar, pînă acum, șefii parchetelor nu au prea rupt hainele de pe ei cerînd suplimentarea efectivelor. Laura Kovesi atingea această problemă en-passant destul de recent, într-un interviu apărut în toamna trecută, dar fără a face un adevărat caz din asta.
Să fi fost teama că prea mulți procurori ar deranja apele în SRI, serviciul care ar livra DNA, după unele zvonuri, dosarele gata făcute?

Avem un număr prea mare de dosare pe cap de procuror?

Da, aici se poate vorbi de suprasolicitare, pentru că se află în lucru la DNA, spre exemplu, 5100 de dosare la un total de 86 procurori, după cum ne informa aceeași Kovesi, recent.

60 de dosare pe cap de procuror e cam mult, într-adevăr; se naște întrebarea legitimă de unde apetitul nesățios al parchetelor de a deschide noi și noi și noi dosare, atît timp cît cele vechi se adună vraf în fișete, cu șanse tot mai slabe de a fi și rezolvate vreodată. Nu-i mai corect să finalizeze cît mai multe dintre cele deja preluate?

Este, dacă vreți, un fenomen identic cu cel din domeniul asfaltărilor, unde, se știe, aceeași firmă agreată de guvernanți primește de zece ori mai multe contracte decît ar putea duce; rezultatul e că în loc să avem o lucrare terminată la timp, avem zece lucrări care durează de zece ori timpul necesar, pentru că angajații firmei în cauză sunt folosiți la toate, prin rotație.

Și totuși, aglomerația uriașă de dosare din fișetele procurorilor pare să aibă un rost: ea oferă motivațiile perfecte în caz de tragere la răspundere. ”Cum să termin cutare dosar cînd am atîtea altele pe cap??!!”.

Aici se află cheia misterului, motivul pentru care Justiția acționează atît de selectiv, atît de inegal.
Se încep dosare pentru toți și se finalizează pentru cine trebuie și cînd trebuie.
A fost perioada neagră a PSD la DNA, cînd procurorii se fereau ca dracul de tămăie să se atingă de oamenii lui Băsescu.
A căzut Băsescu de la putere, imediat a început reglarea de conturi cu echipa lui.
Prea repede, prea mult, prea fățiș, confirmînd ideea că în România oamenii sunt departe de a fi egali în fața legii și că jocurile în materie de dosare nu le face zeița Themis, ci păpușarii care manevrează procurorii. Fie ei din servicii ori din alte sfere. (Bogdan Tiberiu Iacob)