Preşedintele Traian Băsescu a declarat, azi, la Cotroceni, în cadrul întîlnirii cu reprezentanţii USL, că va transmite la Parlament proiectul de revizuire a Constituţiei imediat ce acesta va ajunge de la Curtea Constituţională, precizând că nu renunţă la eliminarea prezumpţiei că averile sunt licite. Asta, nici chiar după ce Curtea Constituțională a respins propunerea din proiect, zilele trecute, vizavi de acest subiect.

Altfel spus, Traian Băsescu se încăpățînează să susțină eliminarea caracterului prezumtiv licit al averilor din România, pentru a permite confiscarea lor în cazul în care cei suspectați nu pot justifica proveniența bunurilor.
Nu ne propunem aici să lansăm o discuție pe tema oportunității sau nu a acestei noi prevederi. Nici chiar în condițiile în care ea e susținută de ambasadorul SUA, țară care, după cum au observat mulți, nu a deranjat pînă azi un fir de păr de pe capetele bancherilor și managerilor vinovați de izbucnirea crizei, acum trei ani. Necum să le confiște averile.

Mai degrabă, ne exprimăm regretul că niciun reprezentant al opoziției nu a avut ideea să îl întrebe pe Traian Băsescu la ce perioadă de grație s-a gîndit atunci cînd a avut în vedere introducerea acestei măsuri revoluționare. Răspunsul ar fi meritat toată atenția.

Ce înțelegem prin perioadă de grație? Simplu: modificarea Constituției în sensul dorit de Băsescu va presupune, automat, introducerea unei noi legi a ilicitului, așa cum a existat pînă în 1989, care să permită transpunerea în realitate a principiilor noii Constituții vizavi de confiscarea averilor. Or, o asemenea lege presupune din start stabilirea unei perioade de timp de la care să se aplice legea respectivă, că doar nu o să se facă anchete pe averile pritocite pe vremea răzeșilor lui Ștefan ori a fanarioților.
Dacă legea s-ar elabora, prin absurd, fără termen de grație, Traian Băsescu ar trebui să predea, spre exemplu, statului uriașa avere pe care o deținea ilicit la revoluție, conform propriilor mărturisiri. O avere făcută din bișniță simpatică, dar profund ilegală.

În cazul stabilirii logice a unui termen de grație, automat cineva ar pierde și cineva ar cîștiga, din actuala societate post-decembristă.

Pentru cei care au uitat, celebra lege a ilicitului, nr.18/1968, a fost făcută cu maximă abilitate de către statul ceaușist.

Primul paragraf al legii suna cam așa: ”Poate fi supusa controlului, in conditiile prezentei legi, provenienta bunurilor oricarei persoane fizice, daca sint date sau indicii ca exista o vadita disproportie intre valoarea bunurilor acesteia si veniturile sale si nu se justifica dobindirea licita a bunurilor.
Controlul priveste bunurile dobindite dupa data de 1 ianuarie 1962, atit cele existente in patrimoniul persoanei in cauza, cit si cele instrainate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.”

Va să zică, statul comunist introdusese 1962 ca termen limită, înapoi în timp, a aplicării retroactive a legii, de numai șase ani în raport cu momentul elaborării legii.

De ce 1962?

Simplu: respectivul an consfințise sfîrșitul colectivizării, cînd milioane de români fuseseră deposedați de bunurile de-o viață care trecuseră în mîinile statului, dar nu numai. Colectivizarea fusese dublată de decrete precum cel cu numărul 83 din 2 martie 1949, prin care se confiscau bunurile moșierilor, de legea naționalizării, din 1948, ori de confiscările averilor deținuților politici. Toate aceste ample operațiuni avuseseră ca rezultat nu doar împroprietărirea statului, ci, pe șest, și a unora dintre noile figuri conducătoare. Vilele repartizate de stat noului val de conducători ”proletari” s-au umplut de mobilă stil luată cu japca, de tabouri scumpe, de obiecte de lux din averile foștilor moșieri. Nu toate preluate cu acte, ca să zicem așa, ci cu pulanele Miliției și ale Securității. Și care azi se regăsesc în vilele nepoților, pe post de moșteniri prețioase de familie.

Noua lege a ilicitului, din 1968, trebuia să pună la adăpost autorii celor mai cumplite jafuri din istoria modernă, făcute în numele poporului. (Doar în treacăt, să amintim dezvăluirile de dată recentă ale Luciei Hossu Longin: “Familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vânduţi de regimul comunist”).
De aceea a fost stabilit ca moment ”zero” anul 1962, pentru ca noii moșieri deghizați în reprezentanți ai poporului obidit să nu fie deranjați nici din greșeală de vreo întrebare indiscretă ori, Doamne ferește, de vreo anchetă.

În mod firesc, cînd Băsescu a analizat noua propunere privind averile, a avut în cap și momentul ”zero” fără de care legea ar fi inaplicabilă; care este el e greu de întrevăzut, dar ar fi interesant de aflat. Mai mult ca sigur el ar trăda și o parte dintre intențiile reale care stau în spatele acestei idei fixe a șefului statului. (Bogdan Tiberiu Iacob)