Dspre John Brady Kiesling, opinia publică de la noi a auzit o singură dată, în treacăt, în 2003, cînd o știre seacă informa că un diplomat american a demisionat din Departamentul de Stat avertizînd că politica administraţiei Bush ar putea duce la apariţia unui puternic sentiment antiamerican în întreaga lume. Prea puțini români știau că Kiesling fusese timp de doi ani șeful Foreign Service în România, o funcție de maximă importanță dat fiind că notele sale mergeau direct la Departamentul de Stat.
Și mai puțini români știu însă, că, acum cîțiva ani, Kiesling a scris o carte intitulată ”Lecții de diplomație: realism pentru o superputere neiubită”, în care acordă spații largi experienței sale din România acelor ani. Și în care relatează lucruri foarte interesante.

Cum ar fi o imensă eroare a agenților CIA din România post-decembristă, care își făcuseră surse din membrii partidelor istorice fără să realizeze că aceștia îi manipulau politic și făceau tot posibilul să îngroape prin ”informațiile” lor regimul lui Ion Iliescu.

”Când am venit la biroul din România al Departamentului de Stat în 1992 și am început să citesc rapoartele de informații ale CIA despre România, am început brusc să mă întreb dacă serviciul își merită banii. Cantitatea mică de informații despre România difuzată era doar un pomelnic despre trădare și corupție. Potrivit surselor CIA, politicienii-cheie se aflau în buzunarele rusești, iar România, în ciuda dezmințirilor disperate, ascundea arme chimice. Comparate cu rapoartele ambasadei SUA, cu informațiile de la diplomații români și ținând cont de interesul major al României de a cîștiga garanții occidentale ale independenței sale față de Moscova, rapoartele CIA nu aveau niciun sens.
Am ajuns, treptat, la concluzia că CIA a fost recrutată, fără să vrea, ca agent de influență al partidelor politice din opoziția română, hotărâte să-l destituie pe actualul președinte român Ion Iliescu. Cred că acesta a fost rezultatul încrederii orbești a agenților față de surse clandestine care riscaseră executarea în perioada Ceaușescu” scrie Kiesling (foto).

”Evenimentele urmau să demonstreze că CIA a fost dezinformată. Iliescu, revenit la putere de către alegători la patru ani după ce a pierdut alegeri corecte în fața opoziției, a fost „cripto-comunistul” care a adus România în NATO și a oferit țara sa drept bază pentru operațiunile militare americane” mai relatează fostul șef al Foreign Service.

Cu adevărat terifiantă e însă o dezvăluire a lui Kiesling despre jaful practicat de escroci occidentali după căderea comunismului într-o Românie inocentă și gata să se plece în fața oricui venea din vest.

Kiesling relatează, astfel cum, în 1993, un mega-escroc american pe nume Warren Medoff, a descins în România avînd în cap nici mai mult, nici mai puțin decît să pună mîna pe miliardele lui Nicolae Ceaușescu, date la acea vreme ca sigur deținute în conturi elvețiene.
”Orice american prietenos într-un costum bine croit îi putea jecmăni pe români într-o clipită” spune el.

Medoff miza în planul său pe coruperea unor înalți oficiali români bănuiți a avea acces la conturile lui Ceaușescu. Teza lui de îmbrobodire era că guvernul României ar putea folosi averea lui Ceaușescu, desigur, cu Medoff mijlocitor, drept garanție pentru obținerea unor împrumuturi bancare internaționale, după care tot regimul Iliescu alerga de zor în acei ani. O șmecherie echivalentă cu celebrele scrisori nigeriene, mai spune Kiesling.

Medoff nu și-a atins scopurile, pentru simplul fapt că averea lui Ceaușescu nu prea exista. A reușit, însă, altceva: s-a insinuat în guvernul Văcăroiu și a invitat în SUA un ministru adjunct al Finanțelor, pe care l-a păcălit să semneze un contract năucitor.

”Medoff l-a adus pe un ministru adjunct al finanțelor român în Statele Unite cu promisiunea unui imens împrumut bancar. Dintr-o cameră de hotel din New York, Medoff m-a sunat la Departamentul de Stat. Când i-a întins telefonul bietului domn român, ar fi trebuit să închid. În schimb, i-am spus cât de încet și clar am putut că România este implicată în negocieri cu Banca Mondială și FMI, că România nu-și permite să facă greșeli și că orice demers trebuie autorizat în prealabil de Banca Mondială, mai înainte de a se semna ceva”.

Din păcate, scrie Kiesling, ”Ministrul adjunct înțelegea chiar mai puțin engleza decît vorbea, iar translatorul său, dacă avea unul, trebuie să fi fost unul dintre complicii lui Medoff.” Așa că a semnat contractul orbește.

”Ambasada României a primit o copie a contractului a doua zi. Toate discuțiile despre garanții bancare și averi ascunse se evaporaseră. Guvernul României tocmai îl angajase pe Medoff drept consultant, contra sumei de 250.000 de dolari, pentru a-și asigura cele mai bune servicii ale acestuia în scopul obținerii de împrumuturi bancare străine pentru România. Șmecheria consta dintr-o clauză conform căreia, în cazul în care guvernul român ar fi efectuat împrumuturi din orice sursă, Medoff ar fi obținut un procent din încasări” mai relatează diplomatul.

El povestește că ambasada României la Washington a cheltuit o mare parte din buget pentru a angaja urgent un avocat, care a concluzionat că ar fi mai rentabil pentru statul român să-i plătească lui Medoff cei 250.000 de dolari prevăzuți în contract ca să plece în legea lui, decît să facă publică prostia unui vice-ministru român și să facă România de rîsul comunității financiare internaționale.

Kiesling scrie că la vremea respectivă a încercat să blocheze demersurile lui Medoff, cunoscut în SUA ca escroc de talie mare, sesizînd în scris Departamentul de Justiție, Departamentul de Stat, Rezervele Federale, CIA șamd. Din păcate, birocrația de la Washington și nevoia de a ține povestea cît mai secretă pentru a nu risca declanșarea unui scandal internațional care să afecteze relațiile româno-americane abia restartate i-au lăsat mînă liberă escrocului să jefuiască Guvernul României de o sumă extrem de mare în acea vreme, cînd valuta era aur curat.

”Jefuirea aliaților loiali este o strategie stupidă” a concluzionat Kiesling, iar ”românii nu sunt singurii oameni creduli”. ”O superputere prudentă își va extrage escrocii de pe străzi” mai spune el, critic, la adresa Americii.

Medoff nu numai că nu a pățit nimic, dar și-a continuat escrocheriile în SUA. Prin 1997, el a fost anchetat de Comisia pentru afaceri guvernamentale a Congresului SUA pentru o poveste scandaloasă care includea suma de 55 de milioane de dolari oferită democraților drept sponsorizare electorală și ale cărei ițe ajungeau pînă la șeful de cabinet al lui Clinton.

Marea întrebare ar fi, azi, cine a fost ministrul adjunct cel tălîmb care a păgubit România de un sfert de milion de dolari?
Întrucît funcția respectivă nu exista, la noi, prin ministru ajunct înțelegîndu-se secretar de stat la Finanțe, există șase suspecți mari și lați care dețineau acea funcție în 1993: Mircea Coșea, Marin Oană, Eugen Gorcea, Dan Mogoș, Dumitru Constantinescu și Paul Coman.

Desigur, informația trebuie să fi fost cunoscută de mai tot guvernul Văcăroiu, fără a mai vorbi de directorii de atunci ai SRI și SIE, Virgil Măgureanu și Ioan Talpeș.

Ne lămurește vreunul dintre ei? (Bogdan Tiberiu IACOB)