De cîteva luni încoace, PNL a reuşit o performanţă căreia, oricît ne-am strădui, nu-i putem găsi vreun echivalent cunoscut în istoria recentă: mutarea activităţilor sale din domeniul politicii în cel al psihiatriei. Cum altfel ar putea fi definit tristul spectacol al alunecării în afara firescului pe care-l oferă acest partid, altădată serios şi normal?

Instabilitatea lui Crin Antonescu – atins de mania demisiei şi luîndu-se drept pasărea Phœnix care în urale prosteşti renaşte pînă la plictis din propria-i cenuşă – a contaminat partidul. Între angajamente zgomotoase şi deziceri la fel de zgomotoase, pe care unii le consideră drept subtilităţi, PNL şi-a pierdut credibilitatea, a devenit confuz şi, în cele din urmă, rizibil.

Din momentul în care a fost propulsat în fruntea liberalilor, Crin Atonescu a dovedit că între ce gîndeşte, ce spune şi ce face nu există nici o legătură, nici o coerenţă. Discursul pe care l-a pronunţat în acea seară de tristă amintire conţinea un omagiu vibrant adus lui Dinu Patriciu şi Viorel Cataramă, prietenii lui cei mai de nădejde, pe care după numai cîteva zile căuta să-i elimine din partid. De atunci, tot ce-a făcut a fost întortochere ilogică.

Vreme de şase ani, PNL n-a mai avut decît o singură raţiune de a fi: înscăunarea lui Crin Antonescu la Cotroceni. Pentru asta s-a hotărît alianţa cu partidul lui Dan Voiculescu, apoi cea cu PSD, pentru asta s-a încercat, cu grabă generatoare de eşec, demiterea lui Traian Băsescu în 2012. Ceea ce PNL a prezentat drept „program” – cuvînt ridicol, fireşte, în acest context – se rezuma la două puncte: înlăturarea lui Băsescu şi desfiinţarea PDL. Acum, iată, sub privirea înduioşată a Cotrocenilor, PNL se căsătoreşte cu PDL, iar liberalii se bucură de parcă asta ar fi aşteptat dintotdeauna. Prima concesie făcută duşmanului de ieri – prezentată drept o abilă mişcare strategică – e trecerea din grupul ALDE al Parlamentului European în cel al popularilor dragi lui Traian Băsescu.

În ce priveşte aspiraţiile prezidenţiale ale lui Crin Antonescu, România va trebui să mai stea un timp cu sufletul la gură. Căci, după ce a fost candidat şase ani şi după ce a anunţat acum două luni că nu mai e candidat, sîmbătă, aflîndu-se într-o dispoziţie generoasă, el s-a arătat dispus să reintre în cursa pentru Cotroceni, readucîndu-l la realitate pe Klaus Iohannis şi plasîndu-l în situaţia penibilă a celui căruia i se spun prea tîrziu lucrurile importante.

Sîmbătă dimineaţa, Klaus Iohannis paria pe o guvernare liberală de 10 ani (deşi e cam greu de văzut unde e liberalismul în toată tevatura asta). Ar fi fost mai cuminte din partea sa, mai realist, să lanseze un pariu asupra datei cînd Marele Răzgînditor va face o nouă criză şi, cu aerul încîntat pe care i-l cunoaştem, va anunţa noi rupturi şi răsturnări. Sîmbătă după-amiază, tot Klaus Iohannis, inspirat de entuziasmul general, anunţa că PDL acceptă să-şi piardă numele în cadrul viitoarei construcţii. Cum era de aşteptat, conducerea democrat-liberală n-a apreciat această punere intempestivă în faţa faptului împlinit şi astfel, printr-o fantezie a nebuloasei conduceri liberale, noua frăţie a fost aşezată de la început sub auspicii îndoielnice. Dar oare de ce se aştepta PNL la un alt mod de funcţionare al grupului Antonescu? Experienţele cu conservatorii şi socio-democraţii n-au fost destul de elocvente?

În picioare, spectatorii aplaudă frenetic o piesă din care orice simţ al realităţii a fost exclus, în timp ce sala întreagă se afundă încet în neant. E tot ce rămîne din cel mai vechi partid al României, care a fost puternic şi respectabil, dar care a ajuns, timp de şase ani, la cheremul unui personaj pe care, într-o lume normală, nu l-ar fi băgat nimeni în seamă. Nu sîntem, însă, într-o lume normală, ci într-una în care Crin Antonescu, după ce a dezarticulat un partid, ar vrea să încerce şi cu restul ţării. (Radu Portocală – Paris)