”Un om rar, cu un suflet atât de bun, de cald și de cuprinzător de încape o cetate în el”. Arestat de un regim tiranic și azvîrlit după gratii, ca și alții, doar pentru că și-a iubit prea mult patria. De citit cu mare atenție, vă asigurăm că merită.

”Încăperea arestului, situată la demisolul unei clădiri, avea o suprafață de cca. 10 mp. În loc de ușă, gratii din metal. Un pat de fier, fără saltea, prevăzut cu o plasă din platband metalic. Încăperea avea un ochi de geam înfundat cu o pernă și acoperit cu o pătură bătută în cuie. Fără masă, fără scaun, fără sistem de încălzire, pardoseală de ciment. Becul de iluminat nu se stingea niciodată. Avea însă un WC, improvizat și acela. Nu exista ceas, nici creion, nici hârtie. Pază permanentă sub teroarea unui pistol mitralieră așezat ostentativ cu țeava sprijinită pe grilajul de metal.

Un calvar consumat în infern. Zile și nopți la rând, aici geană pe geană nu s-a așezat fără chinuitoarea întrebare – ”De ce? De ce aici și de ce așa?”(…) Din când în când trupul își consuma răgazul odihnei cu capul așezat în reazemul palmelor adunate căuș. Patul de acasă lipsea, lumina cerului nu se vedea, freamătul străzii nu se auzea, lipsea familia, lipseau camarazii … De fapt, lipsea totul – lipsea libertatea. Paza nemijlocită a încăperii de arest era asigurată de militari în termen înarmați cu pistoale mitralieră, organizați în schimburi comandate de un sergent înarmat și el cu un pistol Carpați, prea plin de importanța misiunii sale și încărcat de o ură indusă, amplificată adesea bahic.

Își amintește azi: „Cu fiecare zi care trecea, starea mea fizică și de spirit se deteriora… Lipsa unui confort minim de igienă corporală; hrana servită doar o singură dată pe zi la ore alese aleatoriu, parcă anume să nu am un reper al timpului – mâncare de proastă calitate și neîndestulătoare; lipsa aerului proaspăt și a comunicării minime, de subzistență; angoasă întreținută de lipsa oricărei comunicări cu familia sau informare despre starea celor dragi în condițiile date, au fost tot atâtea motive să mă simt părăsit de destin, de dreptul la adevăr și dreptate, la bucuria de a trăi departe de amenințări, de insecuritatea mea și a familiei mele. La ce mă gândeam atunci? Nu știu. N-am fost, nu sunt nici acum un supraom. Cred că mă gândeam la toate și la bune și la rele. Predominantă a fost speranța în triumful adevărului și nevinovăției mele. Aveam timp de toate. Curios însă, nu eram copleșit atunci de sentimentul urii și al răzbunării, cum nu sunt nici acum”.

Îi era foame, tare foame îi era. Simțea pustietatea din burtă care nu-i dădea pace zi și noapte. Ar fi vrut ceva care să-i înlăture gustul ăla sălciu instalat în toată simțirea sa: în gură, în gât și în stomac. De exemplu, o ceapă sau o căpățână de usturoi pe care să o înfulece dimpreună cu pâinea aia neagră și tare de soldat pe care o primea o dată pe zi. Și veni minunea. Într-una din zile, așa … către amurg, soldatul aflat în post de santinelă, încălcând consemnul, se apropie de grilajul arestului mai mult decât îi permitea regulamentul. Avea un chip angelic de copil, blond și blând, vădit impresionat de starea lui. – De unde ești copile? – îl întrebă cu primele sale cuvinte rostite după săptămâni de tăcere totală. – Din partea Sibiului, răspunse soldatul. – Ești neamț? – Da, sunt neamț. – Aus welchem Landesteil kommst du? (Din ce parte a țării ești?) – Ich komme aus Hermannstadt. (Sunt din Sibiu.) Ochii soldatului imberb se umeziră de emoția dialogului în limba sa maternă și întrebă, aproape șoptit, dacă dorește ceva anume. – … Mi-e poftă să mănânc și eu o ceapă, măi băiete, îi răspunse.

După două zile, soldatul neamț din Sibiu se înfățișă cu două cepe mari și i le întinse cu un zâmbet adolescentin.

Ciorapii, neschimbați de la încarcerare, se manifestau acum ca o scoarță aspră de copac arzându-i tălpile picioarelor ca un jăratec. Mersul îi devenise ca al unui om schilod. Acest necaz îl observă și un soldat de pază. De ce mergeți așa? – Da, măi băiete, din cauza ciorapilor mă ard tălpile. – Dar de ce nu-i schimbați? – Fiindcă nu am ciorapi de schimb. – Ce păcat! – Așa e. Dar tu de unde ești? – Sunt din Valea lui Mihai. – Tu ești ungur, nu? – Da. Dar de unde știți? – Mi-am dat seama după accent, măi copile. Când a revenit în post după o zi, a scos de sub manta o pereche de ciorapi din dotarea soldaților și i-a dat.

În altă zi, o nouă dovadă că omenia este calitatea de definiție a oricărui om normal, dominat de spiritul solidarității între semeni, care nu ține seama de etnie sau culoarea pielii. Timid, cu pașii măsurați și fără a-și desprinde mâna de pe patul armei, un alt soldat de pază, cu ochii de jăratec așezați pe un chip măsliniu se apropie de grilaj și întrebă precipitat: – Eu nu v-am văzut mâncând decât o dată. Nu vă e foame? – Și dacă mi-e foame ce să fac, măi copile?. – Asta cam așa e. Eu v-am adus un copănel. Sunt eu țigan, dar să știți că nu este mortăciune! Mi l-a adus soru-mea ieri, ea l-a crescut, așa să știți. Soldatul scoase de sub manta, înfășurat în hârtie de ziar, un copănel de pui, o bucățică de gogoșar murat și o felie de pâine și le întinse. – Dar tu de unde ești, măi copile? – Sunt din Urziceni, răspunse soldatul și-și reluă sprinten locul în post, mulțumit de fapta sa. Un adevărat festin pentru un om care de la încarcerare nu mai cunoscuse gustul cărnii. Ce minunați sunt oamenii – oameni! Se simțea în privirea soldatului bucuria imensă a omului simplu, mândru, bucuros din cale afară că a ajutat un om la nevoie.

Într-o noapte de plumb, să fi fost ora trei, este scos la plimbare în curtea unității, încadrat de trei militari înarmați. Bucuria aerului proaspăt este stinsă brusc de zarva unui grup de militari în frunte cu unul mai bățos – sergentul șef de schimb, cu toții beți. Ajuns în fața lui, ipochimenul se proptește țanțoș pe ambele picioare intrate în vibrație alcoolică, îl prinde cu mâinile de gulerul mantalei și-l amenință : „…tu-ți dumnezeii și cristoșii mă-tii! Te împușc, nenorocitule! Auzi? Te împușc, mă!” Scoate pistolul din tocul de la brâu, îl încarcă și-l îndreaptă către el. În aceeași clipă, unul din soldații de gardă, îl lovește puternic peste braț, făcând să cadă pistolul din mâna sergentului. Intervenția fermă a soldatului a oprit o crimă”.

Stimați cititori, calvarul înfățișat mai sus nu a fost cel trăit de Iuliu Maniu ori de Argetoianu, de Brătieni, de Țuțea, de Anania, Crainic, ori de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu, Paleologu și alții la Sighet, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Poarta Albă sau Rîmnicu Sărat.
Nu timp de 5, 10, 15 ori 17 ani bătuți pe muchie, urmați de mulți alți ani de domiciliu forțat.
Nu, pentru că acolo nu erau gardieni de omenie, gata să-ți completeze pe șest masa de prînz, să-ți livreze haine curate ori să se emoționeze auzind germana. Acolo adăstau fiare bine instruite ale Securității care blestemau, torturau, schilodeau, ucideau.

Nu, stimați cititori, nu de acești deținuți politici e vorba.

Cînd se întîmplau tragediile pomenite, personajul ”chinuit” mai sus tocmai începea o carieră de mare succes în slujba poliției politice, care l-a dus pe cea mai înaltă culme.

E vorba de descrierea ”calvarului” trăit timp de 3 luni în arest de ultimul șef al Securității, Iulian Vlad, așa cum este el zugrăvit, într-un articol halucinant, în revista securiștilor rezerviști ”Periscop” (de parcă ar fi lucrat cu submarine, nu cu pulane și microfoane), în luna iunie a acestui an.
Un fel de număr omagial dedicat securistului-șef – condamnat la 25 de ani de închisoare, dar scos de Iliescu după doar 4 ani, în 1993 – probabil știindu-se că clipele-i sunt numărate.
Dar, parcă nici despre tinerețea revoluționară a lui Ceaușescu nu se scria în halul ăsta.
Un articol (periat un pic pentru a nu divulga prea devreme surpriza) scris, evident, strict pe baza relatărilor generalului, că alte surse…cam greu, date fiind condițiile.

Nu au trecut 30 de ani de la răsturnarea vilentă a unui regim securisto-comunist și se lucrează, deja, la statuile foștilor călăi.

Fără rușine, în văzul lumii și cu mîndrie, chiar.

Pentru că – nu-i așa? – după cum aflăm din chiar finalul articolului din ”Periscop”, ”Ceea ce a făcut generalul Iulian Vlad în decembrie 1989 pentru români justifică speranța că istoria României îi va rezerva o pagină în amintirea urmașilor săi”.
Și, Slavă Domnului, ”urmașii săi” chiar s-au mobilizat admirabil la moartea mentorului mult iubit. (Bogdan Tiberiu Iacob)