După ani de dispute, România dă semne că ia, în fine, în serios problema exploatării unora dintre cele mai valoroase resurse ale sale, minereurile de metale rare de la Roșia Montana, gazele de șist ori cele din Marea Neagră. E bine? E rău? Vocile care susțin că poluarea aferentă va aduce mult rău țării sunt destule de numeroase și de îndîrjite. Pe de altă parte, nu aveam cum să ignorăm o observație tristă, dar profundă: dacă tot se poluează pe gratis, de decenii, de ce nu ar risca România, în premieră, să se polueze și pe bani grei?

Se știe deja, guvernul a decis, prin hotarare aprobata luna trecuta infiintarea unei noi companii care se va ocupa exclusiv de proiectul Rosia Montana si care va functiona doar in subordinea ministrului delegat pentru Proiecte de infrastructura de interes national si investitii straine. Compania detine la Rosia Montana (judetul Alba), prin concesionare in vederea exploatarii, cel mai important zacamant de aur din Romania, evaluat la aproximativ 300 de tone de aur si 1.600 de tone de argint. Proiectul este blocat de mai multi ani din cauza disputelor legate de protectia mediului. Infiintarea noii companii este argumentata de Guvern prin faptul ca realizarea proiectului de exploatare a minereului aurifer din zona Rosia Montana poate genera venituri din exploatare si contributii directe la bugetul de stat estimate la multe miliarde dolari, poate avea o contributie majora la relansarea industriei miniere din Romania si la crearea unui numar semnificativ de locuri de munca intr-o zona puternic afectata de somaj.
În contrapartidă, există ONG-uri care susțin că riscurile de poluare sunt mari în cazul exploatării aurului de la Roșia Montana, ca și al altor metale rare încă mai prețioase. România este o țară care, însă, e poluată zilnic în mii de locuri fără beneficii și fără ca cineva să dea cu căciula de pămînt. De la deversările canalizărilor de pe litoral în apa mării la pădurile defrișate sălbatic, de la munții de pirită radioactivă rămași pe terenul unor foste combinate chimice, în bătaia vîntului, la lacurile de munte sufocate de PET-uri, de la dezastrul produs de arderile de cărbuni și de fabricile de ciment la toxinele din pînza de apă freatică, întreaga țară este, per ansamblu, un imn închinat poluării.
Capitala București este al doilea cel mai poluat oraș al Europei, cu două milioane de tone de substanțe nocive produse anual, ori cu cele 273 de tone de praf per kilometru pătrat inhalate lunar de bucureșteni. În țară există peste o mie de mari poluatori, potrivit unei liste întocmite de Greenpeace. La ţară sunt copii ce mor din cauza apei otrăvite de gunoiul de grajd şi de latrine. UE a pus la dispoziţia României trei miliarde de euro pentru ca, până în 2015, să avem staţii de epurare în toate localităţile de peste 10.000 de locuitori. Nimeni însă nu a folosit fondurile.

Potrivit cifrelor oficiale furnizate de ministerul de resort, numai ecologizarea zonelor afectate de poluarea istorica din perioada de industrializare socialista ar costa Romania intre 4 si 5 miliarde de euro. Bani care nu vin, însă, de nicăieri.

Ar putea veni, iată, din exploatări precum Roșia Montana ori ale gazelor de șist. Suspectate, la rîndul lor, de poluarea mediului – fără dovezi extrem de concise, totuși – asemenea businessuri ar putea acționa ca în zicala ”cui pe cui se scoate”, mai precis ar putea constitui, în cel mai rău caz, sacrificiul necesar pentru depoluarea restului României, fără a mai vorbi de alte avantaje (crearea de locuri de muncă șamd).
În mod curios, protestele față de posibila exploatare de la Roșia Montana ori față de gazele de șist sunt de zeci de ori mai vehemente decît în alte cazuri mult mai grave, precum riscul de a rămîne în 10 ani fără păduri montane (vezi documentarul BBC ”Wild Carpathia”) ori fără spații verzi în orașe. Aproape îți trece prin cap că la mijloc s-ar putea să nu fie doar interese de mediu, ci pur financiare, avînd în vedere că s-au plătit bani grei și pentru reclama pro-exploatarea de la RM. Dar, mai ales, importante interese geo-politice și economice, nu neapărat cu sursa între granițele țării. (B.I.)