Logica democrației, a politicii, spune că atunci cînd un premier desemnat merge la vot cu un guvern şi pierde, pierde premierul și partidul care l-a emanat. Teoria politică a momentului românesc – dacă mai există curajul s-o rostească cineva cu voce tare – ar trebui să spună altceva: de data aceasta, pierde preşedintele. Și ar trebui să existe un decont mare pentru asta. Poate total, adică demisia de onoare a președintelui care a sfidat o nație întreagă și cele mai elementare norme ale democrației desemnînd un premier de capul lui și peste capul partidelor care în alegeri au cerut votul cetățenilor.

Pentru că Eugen Tomac, dincolo de faptul că e un surogat politic de calibru, nu are o vinovăție proprie în acest caz; el e doar instrumentul şi nu compozitorul. Un premier desemnat fără absolut niciun sprijin parlamentar identificabil, cu un cabinet de iluștri necunoscuţi, mulți atîrnători pe la ușile din dos ale partidelor, împins către un vot imposibil de către preşedintele care l-a ales – nu este un caz de premier care îşi asumă riscul. Este strict un caz de preşedinte care își asumă acest risc.

Să facem pe scurt inventarul faptelor: Nicușor Dan a desemnat cu întîrziere semnificativă, fără explicații, un candidat la funcţia de prim-ministru. Candidatul ales – Eugen Tomac – este liderul unui partid neparlamentar, un zero politic total. Individul are statutul de europarlamentar doar pentru că aranjamente de culise l-au plasat pe lista altui partid, ceva mai răsărit. Partidele parlamentare, cu precădere AUR – al doilea ca pondere în urma scrutinului din 2024 – au fost ignorate sistematic în procedura de consultare şi desemnare. Guvernul propus este compus din persoane fără profil public consistent, mulți nu au condus nici măcar o asociație de bloc. Sprijinul parlamentar identificat se rezumă, vag, la PSD. Toate celelalte formaţiuni au refuzat deschis susţinerea. În faţa acestor refuzuri, Tomac a ales – cel puțin declarativ, pînă acum – să nu-şi depună mandatul și să manifeste un optimism vecin cu halucinația.

Fiecare element din această listă este, în sine, o anomalie. Împreună, ele formează o imagine coerentă a unui preşedinte incoerent. Unul care şi-a propus să guverneze împotriva voinţei parlamentului, nu cu ea, în poate cel mai greu moment economic, social și politic de după căderea comunismului. Să guverneze împotriva democrației.

Ar putea exista o logică perversă, dar descifrabilă, în această mişcare prezidenţială. Un guvern care şi-ar fi primit învestitura la limită ar fi purtat permanent stigmatul fragilitității. Iar asta convine palatul Cotroceni prin tradiție. Dacă Nicușor nu poate fi un președinte tare, atunci măcar să facem ca guvernul să fie slab, iar parlamentul ignorabil, nu-i așa?

Dar un guvern care piere încă înainte de a ajunge la Palatul Victoria nu poate servi – dacă asta se vrea intenționat – decît unui scop diabolic: acela de a demonstra că parlamentul – şi, prin extensie, partidele – sunt iresponsabile, incapabile să susțină orice soluţie rezonabilă și să servească interesele poporului. Preşedintele poate în acest scenariu să îşi asume rolul de victimă a obstrucţiei politice. O strategie amintind, vag, de tezele dragi lui Traian Băsescu, cel care, ca primar ori președinte voia în permanență ceva în plus față de ce i-au dat votanții pentru a performa, fie un consiliu general, fie un guvern de casă, un mare partid șamd, totul pentru a-și acoperi, de fapt, ineficiența.

Problema fundamentală cu această strategie este că ea funcţionează numai dacă opinia publică şi presa acceptă deplin premisa: că preşedintele, bietul, a făcut tot ce se putea face, iar eşecul aparţine altora. La noi lucrurile sunt însă cam pe dos, niciodată după căderea comunismului nu a existat o asemenea unitate de opinii în a condamna decizia președintelui, începînd cu proprii mari susținători.

Moţiunea de cenzură, ca instrument constituţional, vizează guvernul. Votul de învestitură, la fel. Dar instrumentele juridice şi realităţile politice nu coincid în mod necesar. Realitatea politică a acestui moment este următoarea: Nicușor Dan este singura persoană din ecuaţie care a luat deciziile care au condus la această configuraţie. El l-a ales pe Tomac. El a ignorat partidele, el a izolat complet AUR. El a tolerat compunerea unui cabinet de neasumați.
Prin urmare, votul negativ împotriva guvernului Tomac – dacă şi cînd va avea loc – nu ar fi doar o respingere a unui cabinet. Ar fi, simultan, o moţiune morală împotriva preşedintelui care a produs momentul.

În orice democraţie funcţională, un şef de stat care trimite spre vot un guvern la plesneală pe care partidele parlamentare îl resping covîrșitor îşi reconsideră abordarea. Fie îşi schimbă candidatul, fie acceptă că nu are mandatul politic de a conduce împotriva majorităţii parlamentare, implicit a voinței cetățenilor. Nicușor Dan nu a făcut deocamdată nici una, nici alta. El merge înainte ca berbecul și asta îl face vulnerabil.

Există în spaţiul public un scenariu pe care unii îl consideră ”salvator”: Tomac îşi depune mandatul înainte de votul în parlament, evitînd umilința unui scor rușinos. Acest scenariu nu este o salvare. Este, mai rău, o amplificare a dezastrului prezidenţial.

Dacă Tomac abandonează lupta, mesajul politic este simplu: premierul desemnat de preşedinte a recunoscut că nu are şanse. Nu şi-a găsit majoritate. A fugit de pe cîmpul de bătălie. Cine l-a desemnat rămîne cu factura și cu buzele umflate. Preşedintele nu poate pretinde că parlamentul s-a pus contra cînd premierul său îşi recunoaşte singur incapacitatea încă înainte de vot. Abandonul mandatului transformă și mai rău criza de guvernare într-o criză prezidenţială.

Pe de altă parte, un vot efectiv, cu un scor catastrofal, are valoarea sa proprie: el face vizibilă, negru pe alb, amploarea eşecului politic. Cifrele dintr-un vot de învestitură sunt publice, irefutabile, şi pot fi uşor traduse în limbaj de presă: ”Parlamentul a dat de pămînt cu guvernul propus de preşedinte”. Nicio poziționare de la Cotroceni nu poate anula o astfel de cifră.

Există în substratul întregii crize o problemă de legitimitate democratică mai profundă decît aritmetica parlamentară. Alegerile din 2024 au produs un rezultat. AUR a obţinut un scor care îl plasa pe al doilea loc. PSD pe locul întîi. A ignora cele două partide nu este o eroare tactică. Este un act de dispreţ profund într-o democraţie reprezentativă.

Principiul fundamental al democraţiei parlamentare nu este că preşedintele desemnează pe cine vrea și CCR a spus asta apăsat, în mai multe rînduri. Este că preşedintele desemnează persoana care poate obţine încrederea parlamentului la propunerea partidelor trecute prin votul cetățenilor. A ocoli această logică însemnă a ocoli însăşi voinţa electorală.

Nicușor Dan a cîştigat alegerile prezidenţiale cu un capital de încredere real. Dar capitalul încrederii nu este o licenţă de a guverna discreționar. El este, cel mult, un mandat de a media şi a construi punți între instituţii. Ceea ce el face acum este contrariul: demolează punți şi îşi transformă propria instituţie într-un bastion asediat de o realitate pe care refuză s-o recunoască.

Eşecul guvernului Tomac ar trebui să deschidă, în opinia noastră, o discuţie publică pe care presa şi partidele o evită deocamdată cu sfială. Există două căi prin care preşedintele şi-ar putea asuma responsabilitatea.

1. Demisia de onoare
Eşecul repetat de a constitui un guvern funcţional – în contextul în care alegerile parlamentare au produs o majoritate imposibil de ignorat fără preţ politic – ar trebui, într-un sistem democratic matur, să conducă la o evaluare onestă a mandatului. Dacă preşedintele nu poate sau nu vrea să lucreze cu parlamentul aşa cum există el, soluţia democratică este retragerea, nu escaladarea conflictului. Demisia voluntară, deşi improbabilă în peisajul politic românesc, rămîne opţiunea cu cel mai înalt conţinut de integritate.

2. Revenirea la normele democratice
A doua cale – mai realistă, dar şi mai costisitoare politic pe termen scurt pentru preşedinte – este să reia procedura de consultare şi să desemneze un alt premier ţinînd cont de realitatea parlamentară. Asta însemnă să se aşeze la masă inclusiv cu formaţiunile pe care le-a ignorat. Să accepte că un acord de guvernare nu înseamnă o capitulare. Că democraţia nu însemnă să visezi să obţii tot ce ţi-ai propus, ci să construieşti cu ce ai.
Ambele variante au în comun un singur element esenţial: recunoaşterea că criza nu este a parlamentului, a partidelor sau a electoratului. Criza este a preşedintelui.

Principiile democratice spun că dacă ți-ai asumat puterea de a desemna, trebuie să-ţi asumi şi eşecul desemnării. Dacă ai sfidat rezultatul alegerilor, trebuie să plăteşti pentru sfidare.
Moţiunea morală pe care o reprezintă un vot negativ zdrobitor împotriva guvernului Tomac nu are forţă juridică. Dar poate căpăta o forţă politică reală, dacă actorii relevanți – presa, partidele, societatea civilă – îşi asumă sarcina de a traduce eșecul în limbajul responsabilităţii prezidenţiale.

Votul de învestitură al guvernului Tomac nu este, în esenţa sa, un moment al lui Tomac. Este momentul în care despre preşedintele Nicușor Dan aflăm dacă mai poate pretinde că criza este a altora. Dacă parlamentul respinge guvernul – şi toate semnele arată că o va face – decontul politic trebuie să ajungă la cel care l-a produs. Altfel, democraţia românească s-ar chema că nu are mecanisme de responsabilizare, ci doar mecanisme de supravieţuire instituţională.

Preşedintele care sfidează voinţa electorală, ignoră consultarea parlamentară reală şi trimite la vot guverne fără şansă nu merită să îşi transfere eşecul asupra altora. Merită, cel mult, să-l suporte singur – politic, moral şi, dacă o mai are, reputațional. (Bogdan Tiberiu Iacob)