În această săptămână, Partidul Naţional Liberal şi-a aplicat, cu mâna lui, două lovituri puternice în moalele capului. Îşi vede amânată sine die iniţiativa legislativă privind alegerile în două tururi de scrutin. Şi pierde la scor războiul declanşat împotriva lui Călin Popescu Tăriceanu. Iar ambele înfrângeri erau previzibile. Şi atunci, cum se explică avântul Don Quijotesc care i-a mânat pe liberali în luptă?
În ultima analiză pe această temă – şi era vorba doar de tentativa nebunească de a-l întoarce cu roţile în sus pe Călin Popescu Tăriceanu – m-am întrebat dacă nu cumva asistăm la un puci iniţiat chiar în interiorul partidului. De oameni care doresc să-l compromită. Şi poate chiar să-l distrugă. În definitiv, PNL chiar şi în halul în care a ajuns, canibalizat de PDL, este, totuşi, ultimul partid istoric care mai funcţionează în România. După ce “sistemul” a distrus, în ordine, Partidul Social Democrat istoric, tot printr-o alianţă, cu PDSR-ul, conferind astfel credibilitate internă şi internaţională fostului FSN. Acest sacrificiu ritual s-a întâmplat în cu totul şi cu totul alte condiţii şi în ceea ce priveşte PNŢCD. Un partid, practic, dispărut şi el. Şi iată că vine rândul PNL.
Să sperăm că nu se va întâmplă acest asasinat până când domnul Mircea Ionescu-Quintus, seniorul liberal care a făcut mulţi ani de închisoare pentru acest partid, va împlini suta de ani. Dar asta se întâmpla în niciun an. Va supravieţui PNL după aceste alegeri?
În mod paradoxal, este posibil ca răspunsul să fie negative. De ce, în mod paradoxal? Pentru că liberalii erau convinşi că dacă reuşesc să dea un preşedinte, se vor afla pe cai mari. Şi vor putea obţine o majoritate în alegerile locale şi, apoi, la parlamentare. Şi vor putea guverna. Observ că se întâmplă invers. PNL începe să piardă, la linie, toate bătăliile.
Schimbarea legii cu două luni înaintea alegerilor locale este, nu numai o intenţie profund imorală din partea PNL, dar este şi potrivnică legii fundamentale a ţării, Constituţia, deciziilor CCR şi recomandărilor Comisiei de la Veneţia. În plus, asistăm la un gest legislativ de tip sinucigaş, întrucât numai astfel poate fi taxată o iniţiativa de o asemenea importanţă făcută de un partid care este departe de a deţine o majoritate în Parlament. Şi, evident, PSD a aplicat, luni, o puternică lovitură de uppercut liberalilor. Acum, opinia publică care arbitrează acest meci de box nu face decât să-i numere pe liberali şi să constatate că la acest capitol nu se mai pot ridica de la podea. Iar obscurul antrenor, cine o fi el, cel care organizează puciul intern, nu are altceva de făcut decât să arunce în colţul învinsului prosopul alb.
Şi aproape simultan, liberalii îşi mai aplică, cu mâna lor, şi o a doua contralovitură. Care şi ea contează enorm în planul psihologiei politice. Rezultatul nu face decât să-i descurajeze atât pe activiştii liberali, cât şi electoratul acestui partid. Este vorba de tentativa de a-l înlătura pe Călin Popescu Tăriceanu de la conducerea Senatului. Este de înţeles de ce liberalii ar fi interesaţi ca, într-un an atât de frământat cum este acest an electoral, să deţină şefia Camerei Superioare a Parlamentului. Este, de asemenea, limpede că o asemenea luptă nu preocupă absolut deloc electoratul liberal. Electoratul liberal aşteaptă alt tip de măsuri şi de iniţiative care ar trebui să vină dinspre un Guvern care, crede acest electorat, că ar exprima întrucâtva voinţa liberalilor. Guvernul Cioloş nu ia însă asemenea măsuri. Dimpotrivă. Se compromite pe zi ce trece. Parcă şi el ar fi expresia unui puci politic.
Revenind însă la această tema a răsturnării lui Călin Popescu Tăriceanu, s-a dovedit, cu prisosinţă, ceea ce concluzionam cu două zile în urmă. Şi anume că liberalilor li s-a întins o capcană din partea PSD care, prin anumiţi lideri, a lăsat impresia că socialiştii ar fi dispuşi să sprijine o asemenea acţiune. Dar de ce ar fi făcut-o? Erau PSD-iştii imbecili? De ce ar fi renunţat ei la un aliat, care este ALDE, pentru a da satisfacţie unui adversar, care este PNL? Un rol în această aburealăă l-au jucat şi unii lideri UNPR. Care şi ei au făcut un joc previzibil pentru orice om cu mintea netulburată.
Cum ar fi putut să cadă conducerea PNL în această capcană? Cum au ajuns strălucitele minţi ale Partidului Naţional Liberal la concluzia stupidă că l-ar putea da afară pe Călin Popescu Tăriceanu? Ori a fost un puci intern, menit, aşa cum arătăm, să distrugă partidul, ori este opera “sistemului”. În paranteză fie spus, vorbim de acelaşi ”sistem” care a mai distrus două partide istorice chiar în timp ce reprezentanţii acestora se aflau la butoanele serviciilor secrete. Iată, istoria se repetă.
Rezultatul este, foarte pe scurt, următorul. PNL dublu înfrânt este şi dublu şifonat. Şi din ce în ce mai mulţi simpatizanţi ai liberalilor încep să se întrebe dacă aceşti oameni mai sunt sănătoşi la cap. În timp ce PSD a dat, aproape simultan, două lovituri. Au demonstrat că sunt solidari în majoritatea creată în Parlament. Şi şi-au întărit sistemul de alianţe. PNL a rămas izolat pe scena politică.
Acum, îi avertizez pe liberali ce urmează în condiţiile în care nu au înţeles să fuzioneze la timp, până la capăt, să-şi pună o conducere puternică, unicefală, să joace cartea independenţei faţă de Cotroceni şi să lupte pentru restabilirea independenţei tuturor celor trei puteri în stat. Va veni nucleara. Care va începe prin rezultatul decepţionant de la alegerile locale. Şi va sfârşi prin catastrofa de la alegerile parlamentară. La limită, liberali încă mai au timp să se trezească. (Sorin Roșca Stănescu)