CURS VALUTAR

Portretul candidatului prezidential dambovitean: primul pe tara, al doilea pe judet

2 comentarii / 2392 vizualizări / 2 decembrie 2014

Alegerile au trecut, analiștii continuă să scoată la iveală, pe bandă rulantă, motivele pentru care Ponta a pierdut alegerile, să inventarieze toate erorile despre care nu au suflat un cuvînt înaintea scrutinului șamd. Ca întotdeauna, secta post-clarvăzătorilor mioritici are ultimul cuvînt. Există, însă, un aspect pe care nimeni nu l-a pus, încă, pe tapet, și nu neapărat după ultimele alegeri, ci de mai bine de zece ani încoace.

E vorba, în opinia noastră, de ceea ce s-ar putea numi fenomenul ”primul pe țară, al doilea pe județ”, remarcat la candidații prezidențiali de top.
Și care ar putea explica, în mare măsură, unde fac o greșeală majoră liderii partidelor importante de la noi.

Așa cum am mai scris deja, cutuma președintelui de partid care, obligatoriu, trebuie să fie și premier, mai apoi, tot el, candidat prezidențial, este extrem de păguboasă; mai grav, ea a făcut ca alegerile prezidențiale să reprezinte, pentru cîte o parte anume a fiecărei formațiuni, doar un prilej de a-și freca palmele la gîndul că respectivul lider candidat dispare din schemă orice ar fi, lăsînd locul liber. Dacă pierde, afară din funcție, drept pedeapsă, dacă e victorios, pleacă la Cotroceni.

Așa se face că alegerile prezidențiale sunt, în parte, bătălie pentru cucerirea celei mai înalte redute politice, în parte reglare de conturi în partid.

De aici, invariabilele acuzații post-electorale la adresa unor grupări care nu au tras suficient de mult în campanie; e firesc, în condițiile în care le stătea gîndul doar la șefia partidului.

Există, însă, un efect și mai grav al acestei cutume: cel mai adesea, lider al marilor partide este ales personajul care reușește să convină principalelor aripi ale formațiunii, mai degrabă prin eliminare decît prin selecție valorică. Candidatul nu atît virtuos, cît ”consensual”.

Or, e de la sine înțeles că un asemenea personaj, odată găsit, nu oferă nicio garanție că va întruni și simpatia publicului, ulterior, la alegerile prezidențiale.
Iar asta se vede cel mai bine în momentul alegerilor parlamentare, atunci cînd liderii de partid au dreptul și trebuie să decidă locul exact unde vor candida.

Un lider puternic și carismatic, care se pregătește să atace șefia României, nu are voie să-și facă griji pentru un amărît de fotoliu de parlamentar.

Ion Iliescu, spre exemplu, un lider cu adevărat popular, și-ar fi permis mai mult ca sigur să candideze și pentru un colegiu din Covasna ori Harghita și tot ar fi cîștigat. Or, dacă marea politică se face la centru, atunci candidații care-și fac veacul în București trebuie să candideze în București, terenul adevăratelor bătălii. În 1992, lista CDR pentru Senat care l-a avut în frunte pe Corneliu Coposu a obținut un număr record de voturi. Băsescu a cîștigat de două ori capitala, ca primar general.

Altfel stau lucrurile în cazul principalilor candidați ai ultimului deceniu.

Nu doar că nu au avut curajul, niciunul, să candideze în Capitală, alegînd colegii sigure din țară, chiar în locuri de care nu îi lega absolut nimic, dar unii dintre ei au mai și recurs, se pare, la aranjamente de culise cu adversarii, ca să aibă garanții 100% că nu riscă marea rușine.

Bucureșteanul Adrian Năstase nu a candidat, pînă la prezidențialele din 2004, pe barba proprie în niciun rînd de alegeri, ci doar pe lista de partid, alături de crema PSD și umăr la umăr cu listele super-locomotivei Iliescu. După introducerea votului uninominal, el a părăsit brusc Capitala, unde fusese ales de cinci ori deputat pe liste de partid, în aceeași circumscripție, între 1990-2008, și a candidat în Prahova, unde PSD avea o forță suficient de mare pentru a-l scuti de emoții.

Mircea Geoană, bucureștean get-beget, se bate și azi cu pumnul în piept pentru cele cinci milioane de voturi la prezidențialele din 2009, dar uită că nu a avut curajul să mai candideze în București, după bătaia încasată la primărie, în 2004. A ales, după introducerea uninominalului, colegiul din Dăbuleni – localitate popularizată de lubenițe și de cuplul Leana și Costel Pîrțag, din Vacanța Mare -, unde PSD stătea excelent în sondaje, ca să fie sigur că nu pățește vreun ”accident” electoral dramatic.

Bucureșteanul get-beget Victor Ponta a dat, și el, bir cu fugiții, candidînd tocmai la Tg.Jiu, într-un colegiu unde PSD avea 95%, maximum la nivel național, grație primarului Florin Cîrciumaru.

Despre Crin Antonescu s-a spus nu o dată că l-ar fi învins la scor pe Ponta în alegerile prezidențiale, dar se uită că liderul PNL, tot bucureștean, s-a refugiat la Teleorman în alegerile pentru Senat, sub pulpana primitoare a regelui neîncoronat al zonei, Liviu Dragnea. Conform informațiilor din presa vremii, sondajele discrete făcute în sectorul unde candidase în 2008 nu îi mai dădeau absolut nicio șansă în 2012.

Candidatul pe care pariase la prezidențiale însuși Traian Băsescu, popularul Cristian Diaconescu, a luat o bătaie cumplită în București, ca pesedist, la primăria generală, în 2008, locul trei, cel mai slab rezultat pentru PSD din istorie.
Înlocuitoarea sa în cursa prezidențială, Elena Udrea, a cîștigat atît de firav colegiul din București, în 2008, în fața nou venitei în politică Luminița Anghel, încît, în 2012, a tulit-o la Neamț, unde amicul Pinalti avea suficientă influență încît să-i garanteze fotoliul de deputat.

Toți cei sus pomeniți s-au vrut primii pe țară, dar abia dacă au reușit să fie fruntași în județ, vorba unei butade celebre.
În mod normal, pentru partidele care i-au propulsat drept candidați prezidențiali, spaima lor de a da piept cu electoratul cel mai matur și mai instruit din țară, cel bucureștean, ar fi trebuit să fie semnalul de alarmă maxim. Candidatura în București ar fi fost un foarte bun test pentru Cotroceni.
Nu a fost așa, iar rezultatele s-au văzut cu brio.

Klaus Iohannis, învingătorul de anul acesta, nu a candidat în București, nu avea de ce, dar la Sibiu a dat piept de mai multe ori cu alegătorii și a cîștigat lejer; să vrei să cucerești cea mai înaltă redută în stat fără a fi cucerit, în prealabil, măcar una mai mică, iată o lecție negativă de care nimeni nu pare interesat, la noi, să țină cont. (Bogdan Tiberiu Iacob)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

2 Comentarii

  1. De ce asa coplicat domnule BTI? Daca vrei sa ridici statuie lui Iohanis pune direct piatra.

  2. Fara unda verde de la Inalta Poarta si fara sprijinul intern ocult, nici cel mai carismatic si mai capabil roman nu poate castiga prezidentialele, chiar daca ar avea sustinerea majoritatii electoratului. Chiar daca este un om cinstit, ii aranjeaza baietii un dosar penal. Si daca nici asa nu merge, exista metode mai subtile si mai eficace, cum ar fi iradierea sau un atac psihotronic.

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *