Pe scena politică se pregătesc mișcări ample, cu bătaie mai scurtă sau mai lungă, sub pretextul unei ”reașezări” după recentele alegeri. Într-un interval scurt se pun la cale trei congrese – unul derulat deja – și se vorbește intens de migrații, scindări ori fuziuni. Iar la acest din urmă capitol, afișul îl ține, deocamdată doar în sferele mai înalte ale politicii, posibila fuziune PDL-PNL, care ar da peste cap multe planuri.

De puțină vreme, o informație fierbinte se răspîndește în mediile politice și dă frisoane multora: Vasile Blaga ar fi perfectat deja o înțelegere cu Crin Antonescu legată de fuziunea între PDL și PNL după congresul democrat-liberalilor, desigur, asta în cazul victoriei actualului lider. Întrebat nu demult de presă, Blaga a dezmințit, dar cam cu jumătate de gură, de-a dreptul vizibil, liderul PDL neavînd talentul lui Băsescu de a dezinforma fără să clipească și cu mîna pe inimă.
Fuziunea celor două partide este cea mai comentată în ultimul deceniu, dar mai mereu cei care s-au opus au fost liberalii, care nu doreau să ajungă la remorca lui Băsescu. Acum, pentru prima oară, datele problemei avantajează PNL: PDL e un partid mult redus ca pondere, debusolat, cu un nume compromis, iar Băsescu mai are doar un an și ceva de mandat și forțele-i sunt în slăbire.
De cealaltă parte, pentru pedeliști, contopirea cu PNL le aduce numai avantaje: revenirea la putere, perspectiva de a avea următorul președinte, ștergerea considerabilă a amintirii lăsate de prestația la guvernare.
E firească, în aceste condiții, strategia de după alegeri a lui Vasile Blaga, de a nu ataca dur noua putere, în care se pregătește să se integreze, chiar dacă respectiva atitudinea i-a adus criticile lui Băsescu și ale grupării așa-zișilor reformiști din partid. E păgubos să scuipi acolo unde te pregătești discret să lingi. Însăși crearea ARD, anul trecut, arată intențiile lui Vasile Blaga privind unificarea dreptei, spre deosebire de Elena Udrea, bunăoară, care militează pentru o carieră solo în cazul PDL. În decembrie, Blaga propunea, de asemenea, liberalilor o alianță de guvernare, fiind refuzat de Crin, dar pe un ton neobișnuit de politicos.

Pentru Crin Antonescu, mișcarea e benefică și în plan personal: lipsa unui candidat prezidențial de dreapta al PDL îi sporește șansele anul viitor, plus că își mărește spectaculos numărul de parlamentari și de aleși locali.
Fuziunea dintre PNL și PDL va duce la crearea celui mai mare partid din parlament, cu 230 de parlamentari față de 224 ai PSD, la care se adaugă cei 22 ai PC, aliatul din cadrul ACD.
E dela sine înțeles, e adevărat, că în aceste condiții o parte a PDL, cu Macovei și Udrea în frunte, s-ar rupe, luînd cu sine și unii aleși ai partidului, dar s-ar putea ca tocmai perspectiva revenirii la putere sub umbrela PNL să determine ca grupul secesioniștilor să nu fie chiar atît de mare. În plus, există destui foști pedeliști și în partidul lui Diaconescu, iar aceștia ar putea opta tot pentru marele partid de dreapta.
Nici Băsescu nu ar putea critica prea tare noua construcție, ca unul care a prezentat ani de zile, pe larg, avantajele polarizării politice pe dreapta.

În egală măsură, e de la sine înțeles că, pentru PSD, manevra nu e deloc avantajoasă. Pe de-o parte, partidul lui Ponta nu se poate opune fuziunii PNL cu partidul celor pe care anul trecut îi criticau de zor, din două simple motive. Unul e acela că PSD nu a contestat deloc, ba chiar a încurajat migrația ante-electorală a unor pedeliști de frunte spre PNL. Al doilea e că PSD însuși pregătește fuziunea cu UNPR, grupare desprinsă cu scandal din rîndul social-democraților și refugiată în brațele calde ale fostei puteri. În fine, integrarea lui Blaga în PNL ar desființa aproape complet opoziția parlamentară față de USL, ceea ce nu e de colea.

Pe de altă parte, Ponta – care întrevede deja o fuziune PPDD cu PDL – nici nu poate aștepta cu mîinile în sîn momentul cînd actualii aliați îi vor lua fața în parlament. Din acel moment, s-ar putea întîmpla orice, inclusiv o rearanjare a majorității parlamentare și, implicit, o schimbare la nivelul guvernării. Sigur că asta ar presupune ruperea USL, dar, pentru liberali, ar fi un preț demn de plătit. La fel de sigur e că Băsescu nu s-ar omorî să-l desemneze pe Crin ori alt liberal drept premier, dar nici președintele nu mai e chiar invulnerabil, cum spuneam mai devreme.
Un mega-partid de dreapta nu ar fi amenințat decît de perspectiva nașterii unei alte formațiuni pe aceeași parte a eșichierului, formată din nemulțumiți pedeliști, liberali, din resturile fostului PNTCD, Forța Civică și, eventual, din persoane încă neînregimentate politic, dar sătule de starea țării și care ar putea fi atrase în proiect.
Rămîne de văzut care va contra-manevra pe care o pregătește PSD pentru congres, mai ales că Ponta i-a rămas ”dator” lui Crin și după momentul Iohannis.
Tot mai dubioasa campanie media pro-Maior ar putea fi un semnal al apropiatei re-înregimentări a acestuia în partid, ceea ce ar fi, într-adevăr, o lovitură de forță.
Dacă e suficientă, sau vom asista și alte surprize pesediste rămîne de văzut. Mai ales în condițiile în care, puțini vor fi observat că, dintre cele trei congrese programate în această perioadă, cel al PSD e singurul aparent inutil. PNL a avut congres ordinar, PDL are nevoie de un asemenea for după dezastrul din alegeri, în timp ce social-democrații nu se încadrează în niciuna dintre situațiile sus pomenite. Ceea ce nu înseamnă că nu ar putea avea o agendă interesantă. (Bogdan Tiberiu Iacob)