”Cînd observatorii europeni spun că Europa are nevoie de un lider care să se confrunte cu Statele Unite sau Rusia, ei glumesc, desigur. Principala sarcină a Europei este să se adapteze la aceste superputeri. În următoarele săptămîni, vom asista la modul în care sateliții europeni ai SUA își vor adapta comportamentul de politică externă la noile atitudini și stări de spirit ale Washingtonului. Toate acestea vor fi însoțite de o agitație incredibilă, care a înlocuit deja complet politica în Europa: vizite, întîlniri în diferite formate și un număr imens de declarații de „amploare cosmică și prostie cosmică”” se arată într-o analiză mușcătoare din ziarul rus Vzglyad, apropiat Kremlinului.

”Ceea ce nu ar trebui să ne așteptăm de la ei este un efort consecvent de a oferi europenilor orice independență în politica lor externă. Prin urmare, competiția pentru a vedea care dintre șefii europeni va fi principalul favorit al Washingtonului sub noua administrație va fi oarecum comică și nu va duce la ajustări semnificative în planurile lui Donald Trump pentru Lumea Veche. Ar fi minunat, desigur, dacă europenii ar putea obține treptat gradul de autonomie la care mulți dintre ei visează în secret. Dar, deocamdată, acest lucru rămîne un vis irealizabil pentru politicienii și întreprinderile din Europa: singurul lucru pe care pot conta este restabilirea treptată a legăturilor economice cu Rusia.

Dimensiunea oricăror manifestări ale politicii europene față de interesele Rusiei derivă din dinamica relațiilor acestora cu Statele Unite. Dar în niciun caz din considerațiile lor interne, relativ independente. Cu alte cuvinte, indiferent de discursurile înflăcărate care se țin în Europa, gradul de dependență al autorilor lor față de americani este atît de mare, încît ei văd în Washington o garanție sau un obstacol în stabilizarea situației securității europene. Trebuie să fim conștienți că „mișcarea cozii” care va fi inerentă comportamentului capitalelor europene privește doar relațiile lor cu SUA: beneficiile pentru Rusia depind exclusiv de modul în care va continua dialogul dintre Moscova și Washington.

Între timp, competiția dintre europeni pentru apropierea de SUA este doar o competiție între Germania, Franța și Regatul Unit și Washington. Principalii concurenți aici sunt Germania, Franța și Marea Britanie. Toți ceilalți fie sunt prea săraci, fie au ales deja, precum Polonia, în favoarea relațiilor exclusiv bilaterale, fie sunt, precum reprezentanții birocrației de la Bruxelles, ferm alergici la aproape orice șef american. Și cu atît mai mult republicanii, ai căror reprezentanți cei mai proeminenți s-au strîns în jurul lui Trump.

Britanicii se află în poziția cea mai dificilă – ei nu sunt în Uniunea Europeană și, în general, afișează independență față de interesele celorlalți sateliți europeni ai Americii. În Germania, tocmai au avut loc alegeri, se va forma un nou guvern și puțini îl văd pe viitorul cancelar, Friedrich Merz, pregătit să aibă o discuție serioasă cu americanii. Cu atît mai mult cu cît germanii înșiși nu sunt înclinați să meargă mai departe și să facă pariuri înainte ca regulile jocului să fi fost stabilite: au prea mult de pierdut.

Rămîne președintele francez Emmanuel Macron, care și-a făcut deja mișcarea, vizitînd Casa Albă ca primul dintre liderii marilor țări europene. Președintele polonez Duda nu contează, deoarece ambițiile paneuropene ale Varșoviei rămîn nesemnificative. Polonia nu face parte din zona euro, ceea ce îi avantajează economia, dar o plasează într-un rol secundar în sistemul politic al UE.

Macron, la rîndul său, este perfect potrivit pentru a încerca să conducă adaptarea Europei la noua conducere americană. Este foarte probabil ca acesta să fie motivul pentru care a fost primit relativ bine, deși fără entuziasm, la Washington. În primul rînd, el conduce singura țară din UE care este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. În ciuda situației dificile în care se află acum cea mai importantă instituție a ordinii mondiale, statutul formal continuă să joace un rol. Cu atît mai mult cu cît armele nucleare franceze au fost într-adevăr create și menținute prin propriile eforturi. Este o altă problemă faptul că ele nu adaugă nicio greutate reală Parisului în politica mondială.

În al doilea rînd, Macron însuși este un reprezentant ideal al elitei europene moderne, avînd o bună experiență de interacțiune cu cele mai autoritare cercuri din întregul Occident. Este un politician foarte abil, după cum au demonstrat evenimentele de anul trecut: după ce a pierdut de două ori – în alegerile pentru Parlamentul European și pentru Adunarea Națională a Franței – a reușit să păstreze controlul asupra guvernului. Și nu contează deloc că activitatea cabinetului nu schimbă nimic în situația economică a țării – în condițiile crizei sistemice, nimeni nu speră la așa ceva. Guvernele succesive au fost mult timp incapabile să facă ceva cu privire la economia și sfera socială a Franței, blocată fără speranță în secolul trecut și legată de obligațiile din zona euro.

Timp de opt ani, Macron nu a făcut altceva decît să comploteze și să se agite. Acest lucru nu îl împiedică să aibă destul succes după standardele Europei moderne, să fie fantastic de activ și să distreze în mod constant mass-media și oamenii obișnuiți cu noi declarații de profil înalt. Și din moment ce toată lumea înțelege că nimeni din Statele Unite nu va discuta lucruri esențiale cu europenii, figura lui Macron este cea mai potrivită. El și-a dovedit în repetate rînduri capacitatea de a fi flexibil și independent de orice idealuri sau opinii politice. Este gata să spună orice prostie și a doua zi să își dezmintă propriile afirmații.

Ne amintim cu toții cum, chiar la începutul președinției sale, a proclamat cu voce tare „moartea cerebrală a NATO”. Și cîte declarații contradictorii am auzit de la Macron în ultimii trei ani! În al treilea rînd, Macron reprezintă candidatul ideal pentru a semna un fel de capitulare europeană la actuala criză politică și militară din Ucraina. Puțini oameni au acum vreo îndoială că vor exista doi cîștigători – Rusia și Statele Unite – și doi învinși – Europa și Ucraina nefericită. În prezent, inițiativele și deciziile europene fac parte din jocul pe care americanii încearcă să îl joace cu Rusia.

Declarațiile lor repetate conform cărora Washingtonul nu se opune desfășurării unor trupe de pace pe teritoriul ucrainean se înscriu în strategia globală a lui Trump de a transfera toate costurile asupra Europei. Și, din moment ce poate exista o șansă ca observatorii UE să facă parte din compromisul final, acest lucru le va permite europenilor să prezinte înfrîngerea drept un succes colosal. Nu există nicio îndoială că electoratul european, obișnuit cu cele mai nebunești decizii ale liderilor săi, va fi pur și simplu fericit.

În cele din urmă, nu se poate exclude faptul că Macron va fi reprezentantul UE potrivit în egală măsură pentru Moscova și Washington. Atunci cînd observatorii europeni scriu că Europa are nevoie de un lider care să țină piept Statelor Unite sau Rusiei, ei glumesc, desigur. Principala sarcină a Europei este să se adapteze la aceste superputeri puternice, să le accepte soarta sub o formă sau alta.

Și aici Macron este la locul său, deoarece își încheie ultimul mandat în fruntea Franței, după care va părăsi cu plăcere țara pentru un loc bun în afaceri private sau, în cazuri extreme, într-o organizație internațională. Cu alte cuvinte, Macron este foarte bun pentru Europa modernă tocmai pentru că un astfel de politician nu ar fi putut fi imaginat la cîrma puterii într-o perioadă în care Lumea Veche însemna ceva în afacerile mondiale”. (Traducere și adaptare B.T.I.)

Foto: Grok