Acum cîteva zile anticipam retragerea lui Cristian Diaconescu din postura de candidat al PMP în favoarea Elenei Udrea într-un material în care consideram manevra ca nefiind una pe placul lui Traian Băsescu. Scriam atunci că actualul președinte a ajuns într-o situație dramatică, în care există riscul ca zestrea sa de voturi – cît mai este – să treacă în mîinile Elenei Udrea cu sau fără voia sa, pentru că publicul a ajuns să îi perceapă mult prea puternic pe cei doi într-o legătură.

Între timp, faptele s-au petrecut. Aseară, pînă și cei mai îndîrjiți fani ai președintelui au urmărit, stupefiați, îngroziți, cum președintele s-a predat Elenei Udrea, călcîndu-l, efectiv, în picioare, pe cel recent desemnat de el însuși drept succesor la Cotroceni și etichetat drept cel mai potrivit politician român pentru această calitate.

Încă mai tristă e motivația jenantă aleasă de președinte, aceea că nu ar fi știut că Diaconescu a fost unul dintre cei 322 care au semnat pentru demiterea sa, în 2007.

Va să zică, Traian Băsescu știe totul despre candidații prezidențiali, știe mai mult decît vor ei să recunoască, îi somează insistent, chiar, să scoată la iveală secrete tenebroase pe care le-ar ține ascunse de marele public. Dar nu a știut un fapt banal despre cel pe care l-a numit de două ori consilier prezidențial.

Anul trecut, Băsescu le-a cerut, indirect, alegătorilor portocalii să aleagă între el și PDL atunci cînd și-a luat celebrul adio de la fostul său partid, pe care nu îl mai considera corespunzător. Mesajul lui era că valoarea umană trebuie să primeze față de statutul de membru de partid – fie și cu sufletul, din cauza constrîngerilor funcției – atunci cînd partidul nu mai e o structură pe de-a-ntregul satisfăcătoare.

Aseară, Băsescu s-a contrazis pe sine, declarînd că nu mai poate sprijini un om care a ieșit din partid, și că trebuie să susțină, orice ar fi, în primul rînd partidul.
Frumoase, înălțătoare principii pentru cineva care a declanșat de ceva vreme o luptă nu doar cu unul, ci cu toate partidele de la noi, iar acum descoperă, brusc, valențele inestimabile ale partitismului.

Cum ar spune Monica Macovei, mi-e drag Mandela, dar numai pînă intră-n pușcărie…

Chiar așa lesne să se fi dezbărat Băsescu de principii? El, adeptul sloganului ”omul împotriva sistemului”, el adversarul disciplinei rigide de partid, factorul perturbator al guvernărilor cederisto-pediste, cioplitorul de țepe pentru liderii politici, să fi realizat dintr-odată că, dacă partid nu e, nimic nu e?…

Greu de crezut.

În fapt, Traian Băsescu este, actualmente, un prizonier.

Este captivul Elenei Udrea, care a înșfăcat abil și zdravăn imaginea de apropiata a sa și ține cu dinții de ea precum divorțatele de numele soților celebri, pentru că aduc mari avantaje după despărțire.

Băsescu a vrut să ”divorțeze” de Udrea, cînd a realizat, așa cum am mai scris, că aceasta nu a făcut un partid, cu investiții și eforturi uriașe, doar pentru a-l pune pe tavă președintelui, după alegeri, ci pentru a-și consolida o carieră politică, dacă se poate, după metoda meșterului Manole, adică îngropîndu-l la temelie pe Băsescu, pentru mai mult succes.

L-a desemnat succesor pe Cristian Diaconescu, mult mai docil – grație mediocrității sale, e drept! – dar a înțeles rapid că Udrea îi poate lua moștenirea electorală și fără să-i ceară acordul.

Băsescu nu mai putea și nu mai avea timpul necesar la dispoziție pentru a transmite publicului cum stau, în realitate, lucrurile. Am fi asistat, practic, la cea mai spectaculoasă preluare ostilă de voturi din istoria post-decembristă.

După cîteva zeci de ore de gîndire încordată, a ales răul cel mai mic.
Sacrificarea mizeră – în formă – a lui Diaconescu, și încolonarea cuminte, în spatele fustelor Elenei Udrea.
Măcar, de acolo, poate îi mai pică ceva după alegeri.

Nu e primul președinte care cade într-o capcană: și Emil Constantinescu și-a anunțat la un moment dat forfaitul în lupta pentru un nou mandat doar pentru că fusese convins de alții că adepții săi se vor lupta năprasnic să-l convingă să renunțe. Cînd a înțeles că asta nu se va întîmpla era prea tîrziu să-și ia vorba înapoi, ori pentru a gîndi altă strategie.

Să ajungi subalternul politic al fostei tale secretare de la Cotroceni, ăsta da gînd reconfortant pentru un lider de talia lui Băsescu, că tot îi place să vorbească despre ”pisicuți” și alte alea…
Ce e mai trist pentru președinte e că repoziționarea sa jalnică în siajul – cum ar spune marinarii – blondei de la Pleșcoi îi pune în cap exact marii susținători de altădată, ”băsiștii”, cum li se spune, de la Baconschi, Papahagi ori Lăzăroiu, pînă la ziariștii de suflet, dintre care unul scria pe Facebook că, după prestația președintelui de aseară, a închis, trist, televizorul și s-a dus să bea palincă, iar altul nota pe blog că ”În țara asta, statul de drept nu are unghii roz!”.
Ce să-i faci, se întîmplă și belele: un președinte iese din mandat stropit cu cerneală albastră, altul cu ojă roz. În România, viața merge înainte și fără ei…(Bogdan Tiberiu Iacob)