Raportul Comisiei Europene privind statul de drept în ultimul an, publicat astăzi, nu descrie în capitolul pentru România doar o justiție lentă sau o corupție persistentă. Descrie, cu o precizie neobișnuită un front deschis între instituțiile judiciare, pe de-o parte, și societatea civilă, presa și chiar politicul, pe de alta, despre care am avut și noi ocazia să relatăm în mai multe rînduri. Nu e o tensiune legată de un moment anume, ci un șir de episoade concrete, din ultimele luni, în care sistemul judiciar a răspuns criticii cu sancțiuni, respingeri și cu acuzații directe de atac la propria independență.

Punctul culminant al acestui conflict, așa cum îl consemnează Comisia, s-a produs pe 9 iunie 2026. Secția pentru Judecători a CSM a adoptat o decizie prin care a calificat criticile venite din partea asociațiilor de magistrați, presei și organizațiilor civice drept atacuri la adresa independenței justiției. Nu a fost o opinie izolată a unui membru, ci o poziție instituțională.

Reacția a venit rapid și în forță: 110 ONG-uri au semnat o scrisoare deschisă în care numesc decizia un abuz de autoritate și o tentativă de intimidare și cenzură. Un grup de ONG-uri a mers mai departe și a atacat decizia în instanță – practic, societatea civilă cere unei alte instanțe să judece CSM-ul pentru felul în care CSM-ul a judecat-o pe ea, adică ceva de noaptea minții. Raportul consemnează faptele fără să le comenteze, dar alegerea de a le include pune singură ce crede Comisia despre gravitatea episodului.

Country chapter – Romania – EN

Nu e un caz singular, ci vîrful unui tipar mai vechi, notează raportul. Cu cîteva luni înainte, Inspecția Judiciară concluzionase că sesizările privind presiunile disciplinare și administrative asupra magistraților sunt nefondate. Rezultatul: 900 de magistrați au semnat o scrisoare prin care contestă chiar independența Inspecției care i-a evaluat. Nu e o cifră mică într-un corp profesional relativ restrîns – e un procent mare din judecătorii activi ai țării care se declară, public, în dezacord cu propria lor structură de control intern.

Comisia notează și că acțiuni disciplinare au fost lansate împotriva magistraților care au vorbit într-un documentar de investigație al Recorder sau care au publicat opinii politice pe rețelele sociale, ba chiar și împotriva celor care au răspuns invitației președintelui de a dezbate public problemele din justiție. Cu alte cuvinte: a răspunde la o invitație oficială de dialog a devenit, pentru unii magistrați, un risc disciplinar.

Un alt front al aceluiași conflict s-a jucat pe teren procedural, dar miza a fost identică – cine are dreptul să pună la îndoială deciziile justiției. Trei judecători de la Înalta Curte, aceiași care trimiseseră întrebări preliminare Curții de Justiție a UE în dosarele Lin, au fost recuzați de trei ori pentru simplul fapt că intenționau să continue acest demers sau să ceară un aviz consultativ de la Curtea de la Strasbourg.

Raportul citează jurisprudența CJUE care spune clar că o asemenea recuzare subminează chiar libertatea judecătorilor de a trimite întrebări preliminare – un drept fundamental în arhitectura juridică europeană. La polul opus al aceleiași logici, ÎCCJ a decis că magistrații care semnalează nereguli din interiorul sistemului nu pot invoca protecția legii avertizorilor de integritate. Practic, cei care vorbesc din interior despre disfuncții rămîn fără scut legal, în timp ce cei care vorbesc despre independența judecătorilor din exterior sunt calificați drept atacatori.

Conflictul nu s-a limitat la relația justiție-magistrați-societate civilă. A ajuns și în zona politic-justiție. Fostul premier Ilie Bolojan înființase, prin decizie de guvern, un comitet menit să evalueze implementarea Legilor Justiției, exact pe temele ridicate de magistrații nemulțumiți – delegările masive în funcții de conducere, retragerea dosarelor fără consimțămînt, transparența promovărilor la vîrf. Pe 25 martie, chiar ÎCCJ a suspendat decizia care înființa acest comitet. Pe 6 iulie, Curtea de Apel București a anulat-o definitiv. Instituția supusă evaluării a obținut, pe cale judiciară, dreptul de a nu fi evaluată de puterea executivă.

Raportul Comisiei notează sec că, în consecință, nu s-a înregistrat niciun progres pe recomandarea din 2025 privind independența procurorilor de rang înalt – pentru simplul motiv că discuția despre acest subiect a fost blocată chiar de instituția care ar fi trebuit reformată.

Societatea civilă, la rîndul ei, se simte tot mai mult pe picior de conflict cu aparatul instituțional, nu doar cu justiția strict definită. Comisia citează o propunere a CSM, ridicată în cadrul discuțiilor despre revizuirea Codului de procedură administrativă, prin care ONG-urile ar putea fi înființate și dizolvate prin decizii administrative, nu prin hotărîri de instanță, așa cum se întîmplă acum – o schimbare pe care organizațiile o citesc drept o slăbire directă a controlului judiciar asupra propriei lor existențe legale.

În paralel, un proiect de lege votat de Senat în luna mai ar obliga asociațiile și fundațiile, inclusiv organizațiile de presă, să publice identitatea donatorilor, iar președintele însuși a avertizat public că o asemenea măsură ar descuraja cetățenii să mai sprijine financiar societatea civilă. Consiliul Economic și Social, Consiliul Legislativ și comisia de resort din Senat au ridicat, toate, obiecții față de proiect.

Ce reiese din citirea acestor episoade laolaltă, așa cum le-a adunat Comisia într-un singur document, nu e o justiție care greșește ocazional. E o justiție care, atunci cînd e criticată – de magistrați proprii, de societate civilă, de presă sau chiar de puterea executivă – răspunde cu instrumentele pe care le are la dispoziție: recuzări, proceduri disciplinare, decizii de anulare a organismelor de control extern, calificarea criticii drept atac.

Bruxelles-ul nu trage această concluzie explicit – stilul rapoartelor de acest fel interzice o asemenea formulare directă. Dar șirul de fapte pe care a ales să le pună cap la cap, cu acest nivel de detaliu și în această succesiune, e el însuși un verdict. Iar întrebarea care rămîne deschisă după publicarea raportului nu e dacă acest conflict va continua, ci cine va avea ultimul cuvînt în el – instanțele sesizate de societatea civilă împotriva CSM, sau chiar CSM. (Bogdan Tiberiu Iacob)