CURS VALUTAR

Sa mergem cit mai multi la vot. Sau poate, mai bine nu…

0 comentarii / 3674 vizualizări / 10 decembrie 2016

Un fenomen care se remarcă de o bucată zdravănă de vreme la noi este, la fiecare rînd de alegeri, apelul disperat în favoarea deplasării românilor la vot. Un apel făcut de șefii statului (mai puțin cînd i-ar putea leza direct, vezi Băsescu la referendum), de guverne, de partidele politice, de o droaie de activiști din media ori de pe rețelele sociale. Prezența masivă la vot devine un soi de panaceu: e suficient un procent masiv de participare și am cam scăpat de toate problemele. Așa să fie, în realitate? Și oare, chiar e recomandat să ieșim la vot necondiționat?

”Dacă nu ai de gînd să mergi mîine la vot, șterge-mă de pe acum de pe lista ta de prieteni”. Cam așa sună un anunț postat azi pe Facebook care a reușit să-mi smulgă un zîmbet. Multă energie se consumă zilele astea pentru chemarea disperată la vot.

E participarea masivă o soluție în sine?
Pe vremea regimului comunist se vota în masă, dar nu se schimba nimic. Motivul e simplu: nu aveai de ales, oferta era unică.
Acum există pluralism politic.
Să însemne asta, oare, că e imposibil să nu ai ceva de ales, în zilele noastre?

Cam greu de susținut cu argumente.
Oferta actuală e cel puțin dezastruoasă, aș spune.

Un mare partid defilează cu doi condamnați penal (președinte+secretar general) în frunte, iar unul dintre ei se visează chiar premier.
Alt mare partid a ajuns o struțo-cămilă penibilă, cu un co-președinte ales fără alegeri, cu altul preluat de DNA recent și cu o promisiune de premier din ”import” care face, oricum, nazuri ca o fată mare la horă.
Partid susținut de un șef de stat suspectat tot mai mult de autism în sens medical.

Alt partid cu pretenții are o biografie mai misterioasă decît a contelui de Saint Germain, dar nădragii serviciilor tot i se văd pe sub pantalonii de multinațională.
Altul e creația unui odios turnător la Securitate deghizat în arhanghel anticomunist.
Altul se revendică de la Țepeș și Iancu și promite să ne redea ceea ce nu prea am avut vreodată, adică demnitatea națională.
Altul se chinuie să devină vehiculul menit să reșapeze marea dezamăgire a politicii ultimului deceniu, autodeclarat premierul perfect.
Mai e clasicul UDMR de care par să se fi plictisit pînă și etnicii maghiari.

Unde e speranța de mai bine?
Cît de util, de onest e să mergi la urne doar ca să alegi răul cel mai mic?

Să o spunem pe șleau: singura beneficiară a unei prezențe masive la vot este clasa politică în anasmblu, cu tot cu sistemul serviciilor, care o păstorește din umbră.

Prezența mare la vot înseamnă întreținerea iluziei democrației.

Înseamnă că cetățenii au suficientă încredere în viitor și în mecanismele democratice, fie ele și imperfecte.

Cu cît scade prezența la vot, cu atît iese la iveală adevărul terifiant: cetățenii respectivei țări nu (mai) au încredere în democrație.

Nu mai cred că votul lor realmente poate schimba ceva.

Iar românii au cam început să tragă această tristă concluzie după 26 de ani de simulare a democrației.
„Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm” spunea, mai în glumă, mai în serios, marele Mark Twain.
La noi se vede, însă, cu ochiul liber și tot mai limpede că votăm inutil.

În 2012, spre exemplu, a existat o foarte puternică opțiune populară pentru o forță politică: USL. Ne-am trezit cu ea înlocuită peste noapte fiindcă așa au cerut un grup de tineri frumoși și liberi, o minoritate ultrainfimă.

În 2008, o forță politică, PSD-PC, a luat cel mai mare număr de voturi, dar ne-am trezit că guvernează altă forță, și asta fără sistemul american.

Partide politice create artificial de servicii au ajuns, fără să treacă prin alegeri, să dețină poziții de top în parlament ca număr de aleși.

Totuși, nici măcar nu sunt astea marile probleme generatoare de dezamăgiri.

Ci comportamentul identic al tuturor celor care rulează la guvernare.
Diferențele uriașe între promisiunile de campanie și acțiunile efective.
S-a ajuns pînă la lehamitea unor partide cu pretenții de a-și mai organiza congrese, de a-și mai elabora statute ori programe, de a-și mai alege conducerile în mod legal. S-a ajuns ca listele electorale să se facă în familie, cu mame, neveste, soți, fii, fiice, nepoți și, mai ales, amante promovate la rang de nou val în politică.

O zi la patru ani se cerșește prezența și votul alegătorilor, apoi sunt scuipați în cap din goana calului.

Spaima cea mai mare a sistemului este, cum spuneam, că o prezența prea scăzută la vot va sfîșia brutal vălul mistificării și va trage semnalul de alarmă în Europa că, în România, lucrurile nu sunt chiar atît de roze precum se văd, spre exemplu, prin ”lentila” Kovesi.

Asta, pentru că există, cum spuneam, o relație directă între participarea la vot și încrederea în democrație.

În 2012, la parlamentare, România a avut 41%, iar în 2008, 39%.

Spre comparație, Danemarca a avut, la ultimele rînduri de alegeri 86,6% și 87,7%; Germania 70,8% și 71,5%; Irlanda 67% și 70%; Franța 84% și 80,4%; Italia 80,5% și 75,2%; Spania 75,3% și 68,9%; Olanda 75,4% și 74,6%; Malta 93,3% și 90%; Austria 78,8% și 74, 9%; Suedia 84,6% și 85,8%; Marea Britanie 65,8% și 72,1% la Brexit; Norvegia 76,4% și 78,2%; Liechtenstein 84,6% și 79,8% etc. (Nu am prezentat cele patru state cu vot obligatoriu.)

Scoruri uriașe în raport cu noi și asta în țări care au descoperit alegerile libere mai demult de 26 de ani.

Nu la fel de bine stau țările foste comuniste, dar sunt, chiar și așa, mult peste România: Slovenia 65,6% și 51,7%; Slovacia 58,8% și 59,1%; Ungaria 64,4% și 61,8%; Estonia 61,9% și 63,5%; Cehia 62,6% și 59,5% șamd.

Pînă și Bulgaria, a doua mare necăjită a Europei, pe lîngă noi, a avut la ultimele trei alegeri 60,6%, 52,5% și 51,1% după care, speriată de trendul în scădere sesizabilă a decis, anul acesta introducerea votului obligatoriu. Demers inutil: la prezidențialele de luna trecută, prezența a fost de 45% și 41,9%.
Nici acolo alegătorii nu mai pot fi păcăliți…

Cum spuneam, în România, o prezență medie spre mare la vot, mîine, ar însemna că românii încă mai cred în democrație.

O prezență dezastruoasă, de, să zicem, doar 30%, ar putea avea, însă, efectul unui cutremur și ar trage semnalul de alarmă pentru întreaga Uniune Europeană.

Ar arăta că la noi se petrece ceva deloc în regulă.

Ar arăta ceea ce nu vor să se vadă băieții deștepți ai sistemului: că în România democrația a început demult să fie pusă între paranteze, din spatele ministerelor conduc multinaționalele și ambasadele, drepturile omului au devenit un moft, anticorupția e, de fapt, o răfuială între clanuri, statul e unul aproape polițienesc, moralitatea e predată de ONG-iști gras plătiți, puternicii zilei sunt imuni în fața legii și unicul drept care le-a mai rămas nealterat românilor e de a fugi din țară unde văd cu ochii. (Bogdan Tiberiu Iacob)

FoloseSte contul de Facebook pentru a comenta

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *