În aceste zile pline de mare tensiune politică, asistăm la un spectacol mediatic agitat. Există voci care susțin că AUR a procedat corect refuzînd să voteze un guvern Veștea din care nu ar fi făcut parte. Există și un cor de acuzații la adresa AUR, reproșîndu-i că refuză să sprijine învestirea unui nou guvern într-un moment greu pentru țară. Monotona placă a „responsabilității”, a „stabilității” și a „nevoii urgente de executiv” e folosită ca o armă politică pentru a culpabiliza opoziția. Dar, oare nu ar trebui să ne punem o întrebare elementară: de ce ar face AUR asta? De ce ar semna un cec în alb exact celor care au dus țara în zid? A venit momentul unei Uniuni Sacre? Și dacă da, nu ar trebui ca cineva să spună asta onest, curajos și oficial?

În democrație, opoziției nu i se poate reproșa în mod legitim că refuză să voteze un guvern din care nu face parte. Conform teoriei fundamentale a regimurilor reprezentative, opoziția e trimisă în Parlament de un electorat care respinge programul și ideologia partidelor aflate la putere. Simplu ca bună ziua. Dacă ar vota orbește învestirea unui executiv advers doar de dragul de „a avea țara un guvern”, ea și-ar trăda propriii alegători, devenind o simplă anexă care validează majoritatea.
Mai mult, regula de aur a științei politice spune că „cine guvernează poartă întreaga responsabilitate”. O vorbă veche spune că un sistem nu e democratic dacă opoziția nu poate supraveghea guvernul în mod efectiv și public.

Oferind voturi necondiționate, opoziția ar deveni coresponsabilă pentru eșecurile viitoare ale unui cabinet asupra căruia nu are niciun control, confundînd responsabilitatea cu complicitatea. Să avem rezon, un executiv nu este doar un mecanism administrativ neutru; el gestionează bani publici, emite ordonanțe și decide destine.

Ce este Uniunea Sacră?

Teoria politică identifică o singură excepție în care un astfel de reproș la adresa opoziției ar avea greutate: crizele existențiale extreme, momentele de forță majoră absolută (război iminent, catastrofă naturală, epidemie sau colaps financiar iminent). În aceste situații de securitate națională, istoria a consacrat conceptul de „Union Sacrée” (Uniune Sacră) – un armistițiu prin care partidele suspendă lupta politică pentru supraviețuirea statului în situații extrem de grele.

Termenul provine din limba franceză și a fost folosit pentru prima dată oficial pe 4 august 1914 de președintele Franței, Raymond Poincaré. În pragul primului război mondial, acesta a citit un mesaj în fața Parlamentului în care a declarat că „Franța va fi apărată eroic de către toți fiii săi, în fața cărora nimic nu va rupe Uniunea Sacră”. În acel moment, stînga socialistă, dreapta naționalistă și anticlericalii au încetat orice dispută, au votat bugetele de război și au format un guvern de uniune națională.

Din punct de vedere politologic, o Uniune Sacră nu înseamnă că partidele încep să gîndească la fel, ci că suspendă jocul democratic obișnuit (critica, moțiunile de cenzură, grevele politice etc) deoarece prioritatea absolută devine supraviețuirea statului. Și nu înseamnă obligatoriu nici guvern de uniune națională, ci, uneori, doar o scenă politică în care guvernul are susținere inclusiv din partea opoziției.

Privind spre trecut, să vedem cum a funcționat acest mecanism în momente de cumpănă, pe lîngă cazul Franței.

Chiar la noi – România (1916–1917): În ciuda conflictelor violente dintre conservatorii filogermani și liberalii lui Ionel Brătianu, intrarea în primul război mondial și refugiul dramatic al conducătorilor la Iași au impus un guvern de uniune națională PNL-PC, cooperînd strîns pentru reorganizarea armatei și adoptarea marilor reforme chiar pe front.

Marea Britanie (1940–1945): În fața amenințării naziste, Churchill a format un guvern de coaliție de război în care Partidul Laburist, aflat în opoziție dură, a intrat la guvernare prin liderul său Clement Attlee, suspendînd orice critică strategică pînă la victorie.

Statele Unite (2001): După atacurile de la 11 septembrie, un congres profund divizat a funcționat într-o Uniune Sacră de facto, democrații din opoziție încetînd atacurile la adresa președintelui George W. Bush și votînd în unanimitate măsurile de securitate națională.

Israel (octombrie 2023): În urma atacurilor Hamas, lideri ai opoziției au intrat imediat într-un cabinet de urgență națională condus de Benjamin Netanyahu, înghețînd lunile de proteste masive și polarizare socială pentru a nu slăbi poziția țării în plin război.

Istoria ne învață însă că Uniunea Sacră este ca o anestezie: utilă în timpul operației, dar toxică dacă este prelungită dincolo de criză, pentru că riscă să genereze autoritarism.

Raportat la realitatea noastră, AUR ar avea această obligație excepțională de a susține un nou guvern doar dacă mai-marii țării – președintele, guvernul interimar, partidele care au condus destinele României în ultimii ani (PSD, PNL, USR, UDMR) – ar declara deschis nevoia unei astfel de Uniuni Sacre.

Iar o Uniune Sacră autentică cere, înainte de toate, onestitate și sacrificiu politic. Pentru ca AUR să facă acest pas, actuala clasă politică ar trebui să înceteze imediat campaniile de demonizare, să oprească acuzațiile nesusținute că anumite partide nu sunt pro-europene sau sunt „extremiste” și să admită public adevărul gol-goluț: că sub conducerea lor exclusivă din ultimii ani – perioadă în care AUR, SOS sau POT nu au guvernat nici măcar o zi –, economia țării s-a prăbușit grav.

Dacă președintele, premierul interimar și liderii coalițiilor eterne vor ieși în fața națiunii pentru a recunoaște acest dezastru economic, declarînd un soi de stare de urgență națională (chiar și neoficială) în care toți actorii politici trebuie să se așeze, măcar pentru o perioadă, la masă egali pentru binele comun, abia atunci refuzul ar fi iresponsabil. Nu poți cere opoziției „responsabilitate” dacă majoritatea refuză orice concesie care ar face posibilă o soluție.

Pentru că în absența unei asemenea admiteri publice a culpei, pretenția ca opoziția să voteze un guvern format exact din partidele care au dus economia de rîpă nu este responsabilitate, ci șantaj politic. AUR nu are niciun motiv doctrinar sau moral să valideze necondiționat prelungirea aceleiași rețete falimentare, iar responsabilitatea pentru actualul blocaj aparține strict celor care pretind că guvernează, dar refuză să își asume propriul eșec. Deocamdată, doar Nicușor a făcut azi un pas timid, admițînd, la Bruxelles, că desemnarea unor premier precum Tomac și Veștea a fost o greșeală. Dar mai sunt și alte mari greșeli pe care alții ar trebui să și le recunoască.

Reproșul „nu votați guvernul, deci blocați țara” funcționează numai dacă puterea poate arăta că a încercat efectiv totul pentru a evita blocajul. Adică dacă a discutat serios cu toată opoziția înainte de desemnare, a acceptat modificări de program, a schimbat miniștri contestabili, a oferit un calendar clar pentru măsurile urgente, a separat votul de învestire de negocierile pentru măsuri punctuale, a acceptat o formulă temporară, de criză, cu mandat limitat.

Dacă majoritatea doar spune: „acesta este premierul, acesta este cabinetul, acesta este programul; votați-l sau vă faceți vinovați de haos”, se alege praful. Și, la noi, cam asta s-a întîmplat.

Se spune din bătrîni că nu e bine să treci baba strada, dacă ea nu te roagă asta. Deocamdată, în România vedem o babă a guvernării care vrea cu disperare să treacă strada, dar ar mai vrea ca tînărul trecător să o roage el să o ajute, ea să se lase greu, iar după ce o rezolvă, să dispară urgent din peisaj, pentru că miroase a sudoare și nasul babei e fin. (Bogdan Tiberiu Iacob)