Partidul cu cea mai frămîntată istorie post-revoluționară, PNL s-a format, s-a reformat, s-a scindat, s-a fărămițat, s-a adunat din cioburi, s-a lipit, s-a cusut, iar s-a descusut, a născut o droaie de partide mai mici, le-a readus în matcă, a adus o serie de lideri politici în prim plan, pe alții i-a alungat de la sînul său, într-un cuvînt, a fost într-o permanentă mișcare. Poate din acest motiv nu a reușit cel mai important lucru: să își fixeze un electorat stabil, bine determinat, un așa-zis nucleu dur, atît de necesar în politică. Nici pînă azi nu e foarte clar, cine votează, totuși, în România, cu PNL?

Multe scandaluri, puțini alegători
Pînă în 1998, cînd s-a relizat unificarea liberală, eșichierul politic era populat de conflictele, fuziunile de moment și scindările generate de orgoliile liberalilor „adevărați”, urmașii Brătienilor. În 1992, Radu Câmpeanu a decis ieșirea PNL din CDR și susținerea candidaturii Regelui Mihai la Președinție în 1992. PNL s-a făcut zob în alegeri, lucru care nu i-a împiedicat pe liberali să îl readucă acum cîțiva ani pe Câmpeanu, triumfal, în capul listelor pentru alegerile din 2004, făcîndu-l senator. Ulterior au existat multe proiecte de unificare a formațiunilor liberale: Alianța Național-Liberală, Alianța Civic-Liberală, Uniunea Național-Liberală și altele. Un rol important în unificarea liberală l-a avut fostul lider al CDR, Emil Constantinescu, interesat ca în interiorul Convenției să existe un singur partid liberal ușor controlabil de către PNȚCD. În noiembrie 1996, PNL a propus ca, în vederea constituirii unui pol liberal puternic, celelate partide de orientare liberală să se autodesființeze și să fuzioneze cu PNL. Acest proces a durat doi ani: în februarie 1998 s-a produs fuziunea prin absorbție cu PAC și apoi, în iulie, a avut loc absorbirea PL’93. În 2000, PNL l-a luat pe Stolojan drept candidat prezidențial, dar acesta a obținut un scor mai mult decît modest.

Partidul a avut, în Guvernul Ciorbea, portofoliile Justiției, Industriilor și Comunicații, iar în Cabinetele Vasile și Isărescu a deținut șefia ministerelor Justiției, Tineretului și Sporturilor și Finanțelor. Ultimul minister, ocupat pe rînd de independentul Daniel Dăianu și apoi de Decebal Traian Remeș, care a plecat din PNL și a format un partid minuscul, a făcut din formațiunea liberală unul dintre cele mai antipatizate partide. Sub conducerea lui Remeș, Ministerul Finanțelor a avut o politică neinspirată, bazată exclusiv pe menținerea deficitului bugetar în limitele convenite cu FMI. Liberalii nu au reușit, în doi ani cît Remeș a condus Finanțele, să adopte o politică fiscală care să stimuleze sectorul privat și în special IMM. Singurele măsuri liberale au fost adoptate de Cabinetul Isărescu și vizau, printre altele, reducerea impozitului pe profit, cu precădere la activitățile de export. O măsură ineficientă însă pentru electoratul PNL, format, cel puțin la nivel teoretic, din întreprinzători și din oameni aparținînd unei clase mijlocii în faza incipientă încă în România.

Astfel, PNL nu a reușit să își formeze un nucleu electoral „dur”, care asigură oricărui partid un minimum de confort în alegeri. Poate singurul care a reușit să propună, în permanență, măsuri cu adevărat liberale, curajoase și eficiente pe termen mediu și lung a fost Viorel Cataramă, unul dintre cei marginalizați aproape în permanență de către proprii colegi, din diverse motive mai mult sau mai puțin coerente, culminînd cu excluderea sa recentă. Era și greu să facă, totuși, carieră, într-un partid dominat mai degrabă de bugetari, în locul unor autentici afaceriști ori reprezentanți ai clasei de mijloc.

Revenind, alegerile din 2004 găsesc PNL într-o formulă bună, nederanjat de tot felul de sateliți care să se mai pretindă „adevărații liberali”. Din păcate, însă, cel mai important lucru tot nu a fost realizat: PNL nu și-a fixat nici atunci un electorat al lui, fidel, iar apropierea de PD, un partid de stînga, a stîrnit și mai multă confuzie în rîndul simpatizanților liberali. De fapt, plasarea PNL în alianță cu un partid de stînga, PD, a avut rezultate nefaste pentru liberali: în cîțiva ani, PNL, care era vioara întîi a alianței cu PD, a ajuns să fie surclasat de parteneri în sondaje, apoi în alegeri. Faptul că PD a cîrmit-o spre dreapta, la un moment dat, nu a schimbat prea mult lucrurile, pentru că percepția publică a unui partid e asigurată mai puțin de plasarea într-o Internațională sau alta și mai mult de figurile care o conduc. Aceleași, în cazul PD, și după trecerea la populari. După patru ani de coabitare cu democrații, PNL a ajuns la un scor net inferior partenerilor, pe care îi ”luaseră” de la 5-6% și au, astăzi, peste 30%. În timp ce PDL a luat voturi și de pe stînga și de pe dreapta, PNL și-a sporit zestrea electorală de cca. 18%, în 2008, mai degrabă prin aranjamente de culise la decuparea colegiilor electorale și la repartizarea voturilor.

Dacă sforarul Viorel Hrebenciuc a spus adevărul cînd a susținut că liberalii au luat cca.40 de locuri în parlament numai grație aranajamentelor, înseamnă că PNL, cu tot sporul de imagine asigurat de Crin Antonescu (din ce în ce mai diluat, însă…) se află, în realitate, la o pondere electorală asemănătoare cu cea din 2004, adică sub 10%. Lucru pe care îl confirmă, din informațiile noastre, și unele sondaje de sertar realizate în ultimele săptămîni.

Ceea ce ridică o problemă crucială: în condițiile în care PNL, în loc să se dezvolte în opoziție, pierde oameni prin toate găurile (o cincime dintre parlamentari, pînă acum), se confruntă cu o criză financiară de proporții și ia în calcul, din nou o alianță cu un partid de stînga, PSD, oare nu cumva introducerea pragului electoral de 10% e gîndită de PDL (și bine primită de PSD) nu atît pentru eliminarea UDMR de pe scenă cît, mai ales, pentru execuția definitivă a PNL, ca partid parlamentar, în 2012? O întrebare care ar trebui, credem noi, să îi frămînte ceva mai serios pe urmașii lui Brătianu. (Bogdan Tiberiu Iacob)