De mai multe ori, premierul Ungariei, Viktor Orban, a răbufnit, solicitând insistent din partea Uniunii Europene un bilanț financiar. Pe bună dreptate! Și nu a fost singurul. Acum, în preajma alegerilor, ar fi de bun simț ca, în numele UE, Ursula von der Leyen să prezinte bilanțul. Sau să o facă Orban, după ce preia președinția rotativă a Consiliului.
Ieri, un prieten anti-suveranist, europenist convins – am și astfel de prieteni – mi-a trimis mai multe mesaje prin care a susținut că România are uriașe beneficii financiare de pe urma apartenenței ei la Uniunea Europeană. Și mi-a vehiculat două cifre neverificate de nimeni aflate în circulație. Cât am plătit sub formă de contribuție anuală și cât am încasat. Din această perspectivă, invocată frecvent, dar neverificată niciodată, fără doar și poate România este un beneficiar net al apartenenței ei la UE. Numai că dacă e să facem asemenea afirmații și să le mai și susținem, atunci un asemenea raționament se cuvine a fi verificat la milimetru. Și, în definitiv, ceea ce nu fac – nu știm de ce – Comisia sau Parlamentul European, putem face până la urmă noi înșine.
Înainte de a intra în detalii, fac precizarea că mă număr printre cei care s-au luptat ca România să devină membru UE cu drepturi depline. Întrucât nu este membru cu drepturi depline UE, a se vedea „diferendul Schengen”, eu unul mă mai lupt și în continuare. La fel ca și cei mai mulți dintre suveraniști, nu doresc să părăsim Uniunea Europeană, ci doar să dobândim un stat egal cu al celorlalte state. Cele din nucleul dur.
Pentru a trage linie și a face o socoteală dreaptă, nu este suficient să preluăm otova afirmațiile unor propagandiști, în general progresiști, deci neomarxiști, care ne arată cum a crescut România în ultimele decenii, cum a fost redus la unele capitole semnificative decalajul dintre noi și alte state europene, care nu au cunoscut comunismul și cum ar fi săltat nivelul de trai al populației. Un asemenea tip de bilanț este total fals. În esență, este fals pentru că, fiind scoși din groapa comunistă, în care tot Occidentul ne-a lăsat să putrezim decenii la rând, adoptând capitalismul, chiar și în formele lui cele mai rele, era cât se poate de firesc ca România să crească economic. O creștere economică nu știm la ce nivel, dar s-ar fi produs cu certitudine chiar și dacă rămâneam în afara spațiului UE. Vezi de pildă cazul Serbiei. Care a mai și fost parțial distrusă de un război. Important de văzut este însă de ce am rămas până la urmă în coada clasamentului european, fiind al optulea stat ca mărime și unul dintre cele mai bogate.
Cei care pot să clarifice această situație, fie că sunt suveraniști, fie că sunt anti-suveraniști, fie că sunt progresiști, fie că sunt anti-progresiști, trebuie să răspundă în mod obligatoriu la următoarele întrebări:
1). Care a fost contribuția financiară exactă a României, în sume vărsate an de an în Trezoreria UE?
2). Câți bani a folosit efectiv România din sumele pe care Uniunea Europeană ni le-a acordat în mod gratuit pentru a ne dezvolta în întreaga perioadă de la aderare și până acum?
3). Câți bani am accesat cu dobândă în același interval de timp?
4). Care este valoarea asset-urilor la care guvernanții noștri au renunțat în beneficiul unor state europene, a unor multinaționale europene sau pur și simplu a unor societăți comerciale? La acest capitol, ne referim la tot ceea ce înseamnă infrastructură, care de regulă în statele civilizate rămâne în proprietatea acestuia sau, dacă se privatizează, se privatizează exclusiv în beneficiul unor societăți parte a economiei naționale.
5). Cât din ceea ce trebuia să impozităm în ceea ce privește beneficiile societăților europene înregistrate în România nu am impozitat?
6). Care este valoarea fondului forestier, a terenurilor arabile, a bogățiilor conținute în subsolul României sau în platoul continental al Mării Negre, pe care le-am înstrăinat, și care a fost până la urmă beneficiul statului român?
7). Și, nu în ultimul rând, este necesar să știm ce pierderi am înregistrat în ceea ce privește forța de muncă supercalificată, calificată și necalificată exportată în spațiul Uniunii Europene și care este diferența dintre aceste pierderi anuale și sumele de bani tot anuale, care au venit în România de la concetățenii noștri care muncesc în spațiul european?
Când vom avea răspunsul la aceste întrebări, abia atunci vom putea trage linie și abia atunci vom putea vorbi în cunoștință de cauză despre statutul nostru real ca membru UE și despre beneficiile pe care le realizăm funcționând în această piață unică. După ce vom face acest bilanț, toată lumea va putea să observe că suveraniștii au dreptate atunci când, pledând pentru un rol mai activ al României în interiorul Uniunii Europene, solicită insistent, pe de-o parte, un tratament egal cu cel de care beneficiază statele din nucleul dur, putere de decizie egală și, pe de altă parte, un audit cât se poate de sever al cheltuielilor, multe nesăbuite, pe care le fac atât birocrația bruxelleză, cât și reprezentanții structurilor de comandă UE.