Îmi place acest cuvânt. Deși are conotații negative. Și efecte dezastruoase. Este o combinație toxică. Între state națiuni și state subordonate. Cu suveranitatea ciopârțită. Între state puternice și state slabe. Între guverne poziționate diferit. UE ori dispare, ori iese din starea de struțocămilă în cealaltă direcție. Și se creează Statele Unite Europene.
Nimic nu poate fi mai rău decât este. Uniunea Europeană s-a transformat treptat dintr-o piață a liberului schimb, a liberei circulații de persoane și de mărfuri, a relaxării taxelor vamale, într-o asociere alandala de state europene. Pe parcurs, așa-numitul nucleu dur din jurul Germaniei a devenit dominant și a reușit practic să-și subordoneze politic și economic statele din „nucleul slab”. Cele venite în UE șontâc, șontâc, după căderea Cortinei de Fier. Aceste numeroase state din a doua categorie au fost practic invadate de capitalurile celor din nucleul dur și obligate, rând pe rând, să cedeze în favoarea statelor mai puternice importante prerogative ale suveranității. Și, odată cu ele, au fost cedate și numeroase bogății naționale, începând chiar cu forța de muncă.
Uniunea Europeană s-a transformat astfel nu într-o organizație alcătuită din entități egale, ci într-un mecanism cu unic sens, în care unii pierd și alții câștigă. Înaintea declanșării războiului din Ucraina, Germania, condusă cu mână de fier de cancelarul Angela Merkel, devenise atât de puternică încât, pe bună dreptate, din ce în ce mai mulți analiști o comparau cu un nou Reich. Instaurat de astă dată pe o cale pașnică. Dar la fel de periculos și de nociv ca și proiectul avut în vedere de Adolf Hitler. În mod ironic, războiul din Ucraina a reglat cumva lucrurile. În sensul că, în urma sancțiunilor aplicate Federației Ruse, Germania a fost decuplată de la petrolul și gazul rusesc. Și, vrând nevrând, a devenit dependentă de energia furnizată de Statele Unite. Iar Statele Unite, deranjate ani în șir de agresivitatea economică a Germaniei, au dinamitat în doar doi ani poziția acesteia de hegemon.
A apărut astfel posibilitatea ca statele mai slabe din Europa centrală și de est să se emancipeze în interiorul Uniunii Europene. Această șansă crește exponențial, pe măsură ce suveranismul câștigă teren în fața neomarxismului, de fapt a neocomunismului promovat mai cu seamă de statele nucleului dur. În același timp însă, Uniunea Europeană a devenit o struțocămilă.
O struțocămilă care se mișcă din ce în ce mai greu, pe cale de a se scleroza și de a exploda sub greutatea unui aparat birocratic din ce în ce mai supraponderal. O struțocămilă, pentru că, nefuncționând în baza unei constituții, necoalizându-se până la capăt, statele Uniunii Europene funcționează în baza unor interese diferite, deseori divergente, și nu au nicio șansă de a avea putere egală de decizie. O Uniunea Europeană a statelor națiune devine pe zi ce trece tot mai mult o Fata Morgana. O simplă iluzie. Și mergând în aceeași direcție, UE este condamnată să se destrame. Și care este atunci singura șansă?
Singura șansă este adoptarea de către state a constituției UE, care este scrisă de mai mulți ani, dar până una alta a rămas literă moartă. Uniunea Europeană are o constituție care, dacă ar fi pusă în vigoare, ar garanta drepturi egale pentru fiecare stat membru, șanse egale la prosperitate pentru cetățenii săi și, cel mai important, o conducere unică a statelor europene, nediscriminatorie, suplă și eficientă. Și reducerea birocrației la dimensiuni rezonabile. Funcționând sub forma Statelor Unite ale Europei, cu o politică unitară, coerentă în plan economic și militar, Uniunea Europeană are șansa de a deveni cu adevărat o forță într-o lume din ce în ce mai globalizată. Iar cetățenii Statelor Unite ale Europei ar putea avea în fine șanse egale. În caz contrar, UE intră în disoluție. Și dispare în acest deceniu.