În eventualitatea în care Klaus Iohannis va beneficia de două mandate, acestea, în linii mari, se suprapun prognozei pe zece ani lansate de unul dintre cele mai reputate institute de analiză geopolitică, şi anume Stratfor. Am explicat în analiza anterioară de ce scenariile care creditează ideea că preşedintele României va fi înfrânt în urma luptelor politice interne, în 2016, şi, eventual, chiar demis în baza verdictului din procesul său imobiliar sunt nerealiste. Am prezentat şi o serie întreagă de argumente în acest sens. În schimb, la rândul meu, am lansat scenariul conform căruia marile probleme pe care le va avea domnul Klaus Iohannis vor ţine, mai degrabă, de politica externă. Şi iată că, la o distanţă de numai o zi, Institutul Stratfor lansează o amplă analiză din care reiese, cu destul de multă claritate, uriaşele provocări de natură geopolitică pe care România va trebui să le surmonteze. Dacă va putea.
Eu m-am referit doar la două dintre aceste provocări. Ameninţările Rusiei şi presiunile din mai multe direcţii, inclusiv din direcţia mai marilor UE asupra României, consecinţă a războiului cu Statul Islamic. Şi am precizat că mai sunt multe altele.
Făcând o analiză la nivel global, Stratfor vine cu o serie de expertize în domeniu care ar trebui să ne cutremure. În esenţă, Statele Unite îşi vor continua declinul în toate direcţiile şi va avea tendinţa de a se implica din ce în ce mai puţin în războaie. Îşi va diminua, prin urmare, rolul atât de costisitor de jandarm al lumii. Rolul Chinei va continua, în schimb, să crească, în timp ce, Japonia, într-o încercare de a echilibra situaţia, îşi va mari exponenţial flota militară. Statele, în prezent autoritare sau dictatoriale, îşi vor întări acest caracter pentru a putea ţine în frâu populaţii din ce în ce mai nemulţumite de starea lor materială. Rusia, susţine Stratfor, în următorii zece ani, se va prăbuşi. Va cunoaşte chiar o disoluţie, fragmentându-se în mai multe republici. Dar nu înainte de a declanşa un război extrem de periculos pentru România. Iar Uniunea Europeană va fi incapabilă să ne susţină în vreun fel. Întrucât nu este deloc exclus ca, în decursul acestui deceniu, ea să nici nu mai existe în forma de azi. Şi să se împartă în trei Uniuni: Uniunea Vestului, Uniunea Estului şi o Uniune a statelor scandinave plus Marea Britanie. Totuşi, Statele Unite îşi vor consolida Parteneriatul cu România şi Polonia şi, în plan geopolitic, vor face toate eforturile pentru întărirea acestor state.
Acest raport Stratfor este prezent aproape pe toate site-urile. El poate fi studiat în linişte şi în mod amănunţit. Pe noi ne interesează însă cum va răspunde Klaus Iohannis unor provocări de o asemenea altitudine şi intensitate. Dacă este pregătit în acest sens.
Iar răspunsul este, din nefericire, negativ. Desigur, răspunsul pe care îl dau eu. Pentru ca România să poată străbate, cu succes, furtuna care se întrevede, ea are, evident, nevoie de instituţii de forţă perfect funcţionale, extrem de calificate şi loiale poporului român. Şi abia în al doilea rând loiale aliaţilor noştri. Şi în nici un caz loiale unor grupuri de interese ilegitime sau unor puteri străine, eventual ostile. Or, aşa ceva, noi încă nu avem în România.
Armata este, în mod limpede, nepregătită sub aspect cantitativ şi calitativ pentru a face faţă unui eventual atac rusesc, până în momentul intervenţiei NATO or Statelor Unite. Ministerul de Interne este, la rândul său, destul de vulnerabil şi măcinat de rivalităţi interne. Şi subbugetat. Serviciile secrete, puternic bugetate şi considerate redutabile de către partenerii noştri Euro – Atlantici, nu s-au confruntat, în realitate, cu provocările pe care ni le rezervă viitorul şi, în consecinţă, este greu de spus dacă sunt capabile să treacă examenul. Să sperăm că da. Dar atunci, ce lipseşte?
Este valabil în ceea ce priveşte toate instituţiile de forţă. Şi mă încumet să spun şi în ceea ce priveşte Instituţia Prezidenţială. S-a văzut că Polonia este, inclusiv în analiza Stratfor, asociată cu România în ceea ce priveşte Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. Doar că există o mare diferenţă între noi şi Polonia, din perspectiva la care mă refer. În Polonia, odată cu venirea unei noi echipe politice de conducere, a fost schimbată, instantaneu, aşa cum este şi normal, întreaga garnitură operativă de la vârful tuturor serviciilor secrete. La noi, nu. La noi au fost schimbaţi doar şefii numiţi politic. Conducerea operativă este încă la mâna şi la ordinul unui politician ostil. L-am numit pe Traian Băsescu. Sau, şi mai rău. În bună măsură, aceste conduceri operative acţionează ca şi când nu ar avea nici stăpâni şi nici control. Pe cont propriu. Lăsând impresia că s-au privatizat. Există chiar şi posibilitatea ca, Doamne fereşte, vârfuri ale acestor servicii secrete, care au acoperit sub administraţia Băsescu extrem de multe fărădelegi, să facă parte din grupuri ilegitime de interese. De tip mafiot. Există chiar riscul ca unii din serviciile secrete să lucreze, cum se spune în mediul lor, „sub dublu drapel”. Adică să fie, simultan, şi agenţi ai altor servicii secrete. În absenţa unui raport de încredere şi a unui control adecvat, nici echipa pe care Klaus Iohannis a construit-o la Cotroceni nu a putut fi, în mod credibil, verificată de nimeni, nu sub aspectul calităţilor personale ale consilierilor, ci sub cel al loialităţii şi necuplării la vreun grup de tip mafiot. La fel se întâmplă şi la nivel guvernamental.
Situaţiile descrise mai sus vulnerabilizează România, fie şi doar sub aspect teoretic. Singura soluţie este schimbarea, aşa cum s-a întâmplat şi în Polonia, a conducerii operative a serviciilor. Până se va întâmpla acest lucru, sunt silit să am îndoieli serioase că preşedintele Klaus Iohannis va reuşi să facă faţă, cu succes, provocărilor externe care au început să se producă în acest an şi vor fi escaladate în 2016 şi în anii următori. (Sorin Roșca Stănescu)